Christian Crăciun 
Radu Gyr este un caz paradoxal, rege neîncoronat al unui regat inexistent. Vreau să spun că, deși este apreciat drept „clasicul” literaturii din spațiul concentraționar românesc, autorul celor mai reprezentative poeme despre această experiență limită, capitolul respectiv nu există încă interiorizat în interiorul canonului nostru literar. Poezia detenției politice este încă privită ca un fenomen marginal: de cercetat din perspectivă istorică, ideologică, politică, socială, morală, filosofică etc., dar nu estetică. Se pleacă de la o premisă axiomatică: ar fi vorba de o poezie doar circumstanțială și de apreciat numai ca atare. Dar este această propoziție chiar atât de indiscutabilă precum pare? În completare vine și fundamentul religios al acestei poezii. La fel, considerat ca un fel de reziduu non-estetic. Pentru a ne explica acest fenomen trebuie să privim începuturile culturii noastre moderne, obsedată de recuperarea decalajelor față de marea cultură europeană, ca atare de la pașoptiști și Junimea încoace toate modernizările s-au petrecut printr-o decisivă impunere a autonomiei esteticului. Orice încercare de a lua în considerare alte valori, etice, politice, religioase, filozofice a părut ca o periculoasă tentativă de a ne arunca înapoi în pre-modernitate. Așa îmi explic mefiența cu care istoriile noastre literare oficiale privesc dimensiunea religioasă, etică, patriotică, socială a poeziei carcerale. Ca un exemplu, prin comparație, putem studia recepția a doi mari poeți religioși contemporani: Ioan Alexandru și Daniel Turcea, lăudați îndeosebi pentru poemele dinaintea fazei lor acut religioasă. De-am fi atenți și am depăși acest complex de înapoiere, am observa că în marile culturi europene această delimitare a încetat de mult de a fi decisivă, francezii nu-i omit din istoriile literare pe Claudel, Péguy, Pierre Emmanuel pentru că sunt poeți religioși.
Din fericire, ultimii ani au adus în atenție antologii de texte, teze de doctorat, monografii, conferințe care au apropiat publicului larg acest fenomen, practic necunoscut până acum, al poeziei închisorilor. La Radu Gyr (și nu numai) aspectul politic complică și mai mult recepția. Propun o comparație: în stilul lui paradoxal, G. Călinescu sublinia gratuitatea, puritatea poeziei sociale a lui Goga. Nu cumva putem aplica o grilă similară și poeziei lui Gyr? Așa cum la Goga o realitate istorică și socială a „jalei” era transfigurată, datorită harului poetic, până la inefabil, la Gyr infernalul temniței comuniste devine un spațiu poetic în sine, transfigurat estetic, un univers al negativului absolut ca în viziunile lui Hieronymus Bosch sau Goya. Spațiul acesta are o sciziune clară: înăuntru – afară. Înăuntru este iadul: suferințele fizice, bolile, torturile, gardienii, frigul, foamea, moartea. Afară… nu există decât ca amintire, sporind și mai mult suferința. Lacătul, zăvorul, ușa, zidul, gratiile toate semnele izolării devin semnele acestei rupturi existențiale definitive. „Aici, în celule zăcute-n uitări/Soarele pute și stăruie-n nări/ca un hoit într-o groapă uitată”. Iar această izolare duce la o coșmărescă dilatare a timpului: „ca o ceață enormă,/peste genuni/…/zile-mpuțite, zile stătute”. Spărgând această izolare, amintirile devin prilej de suferință: „Seacă-mă, Doamne, de-aduceri aminte/strânge-mi trecutul de beregată”. Aplecându-și urechea pe cimentul celulei, poetul aude „sângele temniței”. „Dar s-a făcut tăcere ca lâna/peste noi cădea cerul ucis” iar raiul este „mâncat de molii”. „Sub Mine aud cum se rupe/himenul candoarei supreme”. Nu sunt acestea imagini poetice de o forță indiscutabilă?
Semnul maturității imperturbabile a culturii noastre ar fi, cred, tocmai depășirea acestui complex de inferioritate: celelalte valori nu exclud și nu subordonează esteticul, ci îl complinesc benefic. Iar Radu Gyr are suficientă răbdare până când va fi trecut în liniște drept clasicul plin de har al capitolului unic și încă nescris numit poezia carcerală românească.
