Într-o țară normală (ați observat cât ne obsedează această indefinibilă sintagmă?) o carte cu astfel de titlu1 ar fi cel mult un exercițiu de amuzament intelectual. La noi, popor cu vocația acută a nefericirii (vezi preambulul cioranian, o adevărată încălzire), are sensul unei provocări. Sensul unei sfidări a „circumstanțelor” pe care dăm totdeauna vina. Povestesc deci: Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Tatiana Niculescu, Anamaria Smigelschi, Andrei Pleșu, Adriana Bittel, Dan Tăpălagă, Jean A. Harris, Vlad Zografi, Clotilde Armand, Ariana Rosser Macarie, Andreea Răsuceanu, Andrei Cornea, Monica Pillat, Mihaela Coman. Teoretizează, ca între paranteze ce deschid și închid poveștile, Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici (fragmente din Zbor în bătaia săgeții). Încheierea este o scurtă antologie de răspunsuri ale mai multor scriitori la punctul 7 al Chestionarului lui Proust. Oana Bârna, coordonatoarea volumului, a câștigat mizând pe firesc, pe feluri diferite „de a trăi fericirea în mijlocul nefericirii”, pe povești simple, fără eseistică justificativă. E o carte despre speranță, fără să fie didactică. Până și scurtele fișe bio-bibliografice ale autorilor au un ce ludic și percutant, deloc convenționale.
Citite cu atenție, multe dintre întâmplările banalului cotidian relatate de mai toți autorii ar intra mai degrabă în sfera negativului. Întârzierile trenurilor, cerșetoria, tribalizarea, conversațiile din compartimentul de tren, meșterii ignari de tot felul, taximetriștii, microbuzele cu navetiști, hoția mare, mică și măruntă, armata în comunism, vulgaritatea, – lista e lungă spațiul tipografic scurt -, capătă totuși un fel de aură. Se convertesc subit și inexplicabil chiar și pentru autori, în pozitiv. Să fie acest faimos où tout est pris à la légère care ne guvernează destinul ca o binecuvântare-blestem, pe care, iată, mulți, chiar alogeni, și-o însușesc ca pe o ecuație explicativă? Ca pe felul românesc de a fi în lume? Într-o lume tot mai riguroasă, această fluiditate imprevizibilă, lipsită de reguli, are în ea ceva viu, enervant și dezesperant, firește, dar, în modul cel mai neașteptat, uneori fermecător. Ariana Macarie o spune tranșant și sfidător: condiția nr. 1 de a fi fericit în România este aceea de a nu părăsi România. Fericirea în România are chipul depășirii a tot ce ne împiedică să fim aici. Ea trebuie să lupte, simultan și paradoxal, cu un prezent care îi reduce cotidian din oxigenul respirației firești, dar și cu tendința refugiului într-un trecut fatalmente idealizat. Ea își caută, cel mai adesea, întemeierea în acele întâmplări mărunte care dau culoare cenușiului.
Cartea aceasta mi se pare un exercițiu de bună vedere: ne învață discret și convingător să vedem fericirea, obnubilată, pe de o parte, de viteza cu care trecem prin viață, pe de altă parte de nefericirea care este aproape totdeauna mai impozantă, sare în ochi. Este, într-un fel, precum în fabula pe care ne-o propune Andrei Cornea: acolo animalele sunt chemate de Domnul, ca o recapitulare înainte de facerea omului, să descopere care este cel mai fericit dintre ele. Și, firește, toate sunt fericite, e greu de ales. Când intervine cârtița, spre stupoarea lui Dumnezeu: cum să fie ea preafericita? Și atunci ea se justifică decisiv: fiind prin har divin oarbă, cârtița nu poate vedea splendidele fericiri ale mărețelor consoarte de arcă. Să fie această orbire secretul fericirii în România?
1 Cum să fii fericit în România, Humanitas, 2017.
(text apărut în revista ORIZONT nr.5/2018)