Arhechipul

Moto: Căci am vrut să știu nu numai cine e El, ci să aflu, privindu-L, cine sunt eu.

Sunt un admirator al eseisticii lui George Banu. Nu numai al operei remarcabile a teatrologului, ci al scrisului său ca atare. Fluent și elegant, încărcat de melancolii tot mai severe și penetrant. Surprinzător prin teme. Am scris despre câteva dintre cărțile sale apărute în ultimii ani. Acum ne propune o călătorie culturală și sufletească prin interiorul casei sale, și anume prin colecția sa de chipuri ale lui Iisus¹. Titlul poate părea puțin prezumțios, dar nu este deloc vorba de vreun sentiment al posesiei, al straniei fericiri de colecționar, dacă luăm seama la subtitlul care nu apare decât pe pagina de gardă: „sau coexistența cu arta sacră”. Întrebarea ridicată este dacă sacralitatea „obiectului” ține și de locul sacru în care el trebuie plasat. Demonstrația implicită este că nu. Vedem aici că miza eseului nu este doar o descriere, oricât de abilă, ci o punere în discuție a raportului dintre sacru și profan, dintre estetic și religios, dintre religie și credință. Ochiul autorului este prin excelență al unui estet. Și mai ales este ochi. Vreau să spun că George Banu ne învață – aici intervine experiența formidabilă a teatrologului, spectator al, probabil, mii de spectacole – să privim. Hermeneutica imaginilor este o încântare a spiritului. „Îmi e casa împestrițată de Iisuși. Unde mă întorc dau cu ochii de ei, agățați de pereți, nemișcați pe mobile disparate, pictați pe pânze rănite de timpul scurs sau de o conservare defectuoasă. Coabitez cu Iisușii…îmi sunt parteneri tăcuți, dar și elocvenți. Oriunde și oricând, la țară sau la Paris, în Normandia sau în Corrèze – ne însoțim. Și ne regăsim, mai cu seamă în inima nopții sau la ora insomniilor cronice, când, prinși în cuiele casei, ei îmi permit să-i privesc îndelung. Dar, la rândul lor, ei mă privesc de undeva, de altundeva, de aproape, de departe…” Așa începe cartea.

Aproape de fiecare dată, eseistul ne spune (și este foarte important, face parte din ființa artefactului) povestea achiziționării obiectului, de prin anticariate, magazine de antichități sau talciocuri pitorești din toată lumea, sau primirii lui în dar. În felul acesta, textul se încarcă cu viață, nu este hermeneutică goală (dar și obiectul estetic se personalizează). Imediat trebuie spus că avem de-a face cu o carte – album, excepționalele fotografii color ale Mihaelei Marin ne permit să privim, la rându-ne, imaginile, într-un dialog fertil și originator al scripticului cu iconicul. Aș aminti aici că cele două (măcar!) calități necesare înțelegerii unei imagini: arta de a privi și răbdarea dispar accelerat din lumea noastră, castrată de timpul contemplației, asediată de imagini într-un ritm care-i interzice tocmai să perceapă imaginea. De aceea calmul scrisului lui George Banu, precizia decupării obiectului estetic din contingent și desenării legăturilor sale cu mișcările sufletului privitorului, se constituie într-o adevărată lecție a privirii. Punctul de plecare a fost, sigur, tot pasiunea pentru teatru, mai precis pentru marionete, semne ale jocului în care suntem, fără să vrem, actori. De altfel, privirea omului de teatru privilegiază mereu scena, surprinde atitudinile personajelor, plasarea lor în spațiu, raporturile dintre ele, reflectă la semnificația gesturilor mute pe care le presupune reprezentarea plastică. Nu este vorba de interpretări încărcate teologic, nu este o devoțiune habotnică, felul în care sacrul se ipostaziază în estetic este fenomenul tainic interogat de autor. „Arta sacră e o asemenea artă de comunicare între extreme antinomice și Iisușii mei îi aparțin din plin: «arta ca vehicul». Artă ce refuză delectarea gratuită, ca și dezîncarnarea mistică, artă care se împlinește grație asocierii lor, a frumuseții și a spiritului, artă a contrastelor reunite. Coexistența cu Iisus e un exercițiu spiritual și o sursă de satisfacție estetică. Ambele sunt indispensabile”. Cuvântul cheie este aici exercițiu spiritual. Asta ne propune eseistul prin acest eseu în jurul nevoii de a-și umple casa cu imagini ale Răstignitului.

Analitica imaginilor este detaliată pe ipostazele știute: crucificarea, coborârea de pe cruce, nativitatea, fecioara cu pruncul, Cina cea de taină etc. Prilej de a sublinia singurătatea Personajului, melancolia Lui, valoarea omului. George Banu este un umanist profund, îl interesează omul Iisus. Nu speculații găsim în paginile eseului, ci interogații asupra singurătății, suferinței, trădării, morții, frumuseții. Arta sacră are legile ei proprii, eseistul nu este deloc interesat de teorie, nici măcar iconodul, cu atât mai puțin nu este interesat de aspecte confesionale. Fabuloasa sa cultură și memorie (nu numai) vizuală montează obiectele achiziționate cine știe când și unde (rolul întâmplării) într-o narațiune coerentă prin care autorul se povestește pe sine, cu angoasele, tristețile, singurătățile, insomniile, bucuriile, prieteniile, izbânzile sale. Ne aflăm într-un „imperiu al semnificațiilor”, în care cutare reprezentare a Crucificatului dar în care s-a pierdut Crucea sau tensiunea trupului sau felul în care sunt pironite picioarele pe sfântul Lemn sunt cu toatele provocări la meditație. Iată cum descrie o Nativitate: „O operă cu adevărat sacră activează prezența unei valori spirituale și stimulează amintirea unei situații existențiale. O familie mitică și o familie rustică, iată ce văd simultan. Din această uniune îi provine impactul pe care unii, ca mine, îl resimt. Nu sunt singurul”.

Încă o învățătură discret depozitată în așternutul cuvintelor este o anume înțelegere profund iubitoare a obiectului. Acum în contextul „operei de artă în epoca reproductibilității sale tehnice”, după vorba lui Walter Benjamin, unicitatea obiectului nu ne mai spune nimic (tocmai de aceea Nichita Stănescu sparge cubul). Am uitat nu numai să privim, ci și să vorbim cu obiectele în identitatea lor (am uitat că ele au o identitate, câtă vreme sunt manufacturate). Tocmai acest dialog cu Iisușii precari, despărțiți cine știe când de Cruce, cu vopselele șterse sau mâncați de carii, cu realizatori în veci anonimi, tocmai acest dialog creează tensiunea ideatică a eseului. Spun dialog, și nu monolog, pentru că evident Chipul (sau ArheChipul căci „după chipul și asemănarea” Sa am fost alcătuiți la începuturi) îi răspunde autorului. „Trăiesc cu ei, printre ei, mai cu seamă printre crucificați care nu-mi zâmbesc, nici nu mă privesc! M-am consultat pe mine însumi și, mult timp, n-am formulat nici un răspuns care, doar progresiv, lent, s-a schițat. Și, până la urmă, șoptit, mi l-am murmurat. Întrebarea «Cine e Iisus?» determină o alta, personală și radicală, «Cine sunt în fața Lui?». Cu ambele nu încetez să mă confrunt”. Ca o mandală, artefactele acestea creștine sunt căi de reculegere (cuvânt de absorbit cu întreaga sa încărcătură etimologică) spre sine însuși, căi de cunoaștere.

E aproape întristător să observ limba în care scrie George Banu, în care simplitatea, profunzimea, simțul nuanței infinitezimale, puritatea dau împreună forță ideii. De ce întristător?…pentru că sărăcia și împestrițarea limbii noastre curente (și mă refer aici la cea „culturală”) nu au în ele nimic estetic. A, uitasem, Frumosul este el însuși un concept incorect politic, la fel ca și Iisus. Adică două lucruri asupra cărora meditează eseistul privindu-și colecția de statuete și icoane. O lectură absolut fascinantă a unuia din puținii autori închinați sfintei Nuanțe pe care-i mai avem…

19.07.2018