Christian Crăciun 
Puţine imagini care se îmbie ochiului pe lumea asta sunt mai delicate, mai senzuale, mai provocatoare de reverii, mai complexe, mai misterioase şi, finalmente, mai frumoase decât o femeie care-şi dă unghiile cu lac. Este, de fapt, un complex de imagini, un happening, un work in progress care se cere descifrat cu răbdare. Este mai întîi contrastul dintre seriozitatea demiurgică a persoanei concentrate ca în faţa definirii unei lumi şi mărunţimea de petală de margaretă a petei de culoare aprinsă care împodobeşte capătul sidefat al degetelor. Femeia care îşi face unghiile este o apariţie. Este ea însăşi o operă de artă: luxe, calme et volupté, cum zice poetul. Abia ieşită din baie, strălucitoare, abia îmbrăcată într-un halat sau în ceea ce numai prea-galanta limbă franceză poate numi un negligé, femeia este în aceste clipe bucurie pură, desprinsă de orice motiv. Este suficient să-i percepi într-o fracţiune scânteia din ochi sau să vibrezi la vibraţia ei secretă care radiază. Ritualul căreia i se dedă într-o voluptuoasă solitudine este un act de intimă vrăjitorie. De transmutaţie a banalei excrescenţe cornoase într-o prelungire de flacără incendiatoare a propriei frumuseţi. O alchimie secretă prinde fiinţă dinaintea noastră. Orice femeie care îşi face unghiile este o mică japoneză prin travaliul în miniatural, eleganţa coregrafică a mişcărilor şi tăcere. Un sfinx zâmbitor cu un mini-pămătuf care transformă filmul alb-negru în color. Periodica înnobilare colorată a unghiilor are, în fond, o substanţială încărcătură alchimică. Elementul inferior este transformat în esenţa pură a Frumuseţii. Neobservatul, umilul, săracul apendice cornos concentrează în el incandescenţa Răsăritului şi Apusului deopotrivă.
În al doilea rând, scena aceasta demnă de marii pictori este o sinestezie exemplară. Culoarea, parfumul, tactilul mătăsos, sunetul dulce, se împreunează într-o nuntă vaporoasă. „Les parfums, les couleurs et les sons se répondent”. (Baudelaire, Correpsondances). Mirosul combinat al acetonei şi al ojei, al trupului proaspăt îmbăiat e ca un mic drog care te poartă într-o lume de vis, de o senzualitate nestăvilită. Imaginea trupului într-o tensiune gimnastică (trebuie pictate şi unghiuţele de la picioare) sporeşte şi ea amintirea paradisului. Sau pre-viziunea lui. Suntem în faţa unei lecţii de perfecţiune. Şi a unei lecţii de libertate, probabil că niciodată nu e gândul mai liber, mai puţin încordat ca în aceste câteva minute în care, copilăreşte încordat, pictează cu mici pete de culoarea sângelui scoica transparentă a degetului. Chiar o femeie pradă deznădejdii celei mai adânci are ceva sublim în mica scenetă de alcov, lăsând să cadă picătura roşie odată cu picătura lacrimii. Mă întreb cum ar putea fi filmată o astfel de scenă. În primul rând, ea ar pierde aportul nepreţuit al celorlalte simţuri. Apoi, cum să redai acea mişcare atât de elaborată, de discretă, încât se confundă cu încremenirea statuară?
Un bărbat îndrăgostit e cel care nu se enervează de aşteptare privindu-şi iubita în complicatul dans al manichiurii, ci acela care, dimpotrivă, vede în asta dezvăluirea unei taine la care este făcut fericit părtaş. Căci nu există imagini mai delicate, mai senzuale, mai provocatoare de reverii, mai complexe, mai misterioase, şi, finalmente, mai frumoase decât o femeie care-şi întinde pe unghii într-un strat subţire simbolul sângelui tuturor victimelor sale potenţiale.
