Mariana Badea 
Termenul „scuză” exprimă regretul pentru o greșeală sau pentru o jignire adusă cuiva, este un cuvânt de disculpare. Exprimarea „îmi cer scuze” este contestată de unii lingviști, admisă de alții, dar folosită de majoritatea vorbitorilor de limbă română ca formulă de politețe, prin care o persoană (își) cere iertare pentru o ofensă adusă cuiva. Argumentul respingerii ar fi acela că persoana „în culpă” trebuie să ceară altcuiva să fie iertată, nu sieşi: „Îmi cer scuze!”. Totuşi, persoana care solicită iertarea prezintă propriile scuze și roagă să-i fie primite.
Construcţia prezentării scuzelor poate avea mai multe variante:
*„a cere scuze” – cu un complement:
„Cer scuze doamnei pentru întrerupere.”
„Vă cer scuze pentru pentru întrerupere!”
*„a-şi cere scuze” – cu pronume reflexiv, care implică şi participarea afectivă a vorbitorului:
„Îmi cer scuze că v-am întrerupt!”.
„Vă cer scuze că v-am întrerupt!”
Varianta „diplomată” poate fi: „Vă rog să-mi primiţi scuzele!” sau „Vă rog să-mi acceptaţi scuzele!”.
În concluzie, ambele formulări pot fi corecte și utilizate, însă o exprimare lipsită de echivoc ar fi: „Scuze, vă/ te rog!” sau, mai concis, formula prin care cineva își cere iertare: „Scuze!” sau „Scuzele mele!”
Persoana căreia i se adresează scuzele le poate accepta sau nu, în funcție de argumentele celui care se dezvinovățește. Pe la noi, construcţiile „a cere scuze” şi „a-şi cere scuze” se folosesc, parcă, mai puţin în vederea obţinerii iertării, cât mai ales în cazul unor reproşuri sau pentru a exprima o indignare iscată din cauze „educaţionale”. Auzim adesea: „Ar trebui să-mi/ să-şi ceară scuze!” „Nici măcar nu şi-a/ mi-a cerut scuze!”
** În perioada apropiatelor sărbători, scuzele, controversate sau nu, sincere sau formale, sunt prilej de împăcare și relaxare sufletească.
Un alt punct de vedere!
„Iertarea este mireasma pe care violeta o lasă pe călcâiul care a strivit-o.” (Mark Twain)
