Lia FaurLia Faur
10.10.2015

Pe cealaltă bandă

Interesează pe cineva banda desenată? Aparent este o treabă de copii până în doisprezece ani sau de adulți infantili. Dar lucrurile nu stau deloc așa, dacă ne gândim că banda desenată cuprinde un câmp interdisciplinar care include în egală măsură pictură, literatură, fotografie, cinematografie, câte puțin din toate artele, ca ecouri ale realității dintr-o anumită epocă. Primul contact cu desenul ca substitut al textului îl avem adesea în copilărie, la biserică, unde pereții sunt zugrăviți cu picturi ce ilustrează întâmplările din Biblie, dar și în Abecedar, unde imaginea este însoțită de text, de cele mai multe ori amuzant și cu morală.

În Franța, banda desenată intră în atenția responsabililor cu publicațiile pentru tineri încă din 1949[1], iar pionierul Antoine Roux publică în 1970 volumul La Bande dessinée peut être éducative. Această lucrare apare pe fondul atitudinii ostile a multor conservatori care văd în nevinovatele desene un pericol mai mare decât cel produs de apariția televiziunii. Revenind în prezent, se poate remarca un impact major al benzii desenate în timpul unor crize politice, cum a fost și cazul revistei Charlie Hebdo[2]. Desenul poate stimula, așadar, râsul, dar și violența, fără a se ignora că pentru ambele situații este ”vina” unei nevinovate benzi desenate.

Am amintit de Franța, deoarece BD-urile de succes ale anilor ’60 – ’80, în România, au fost revistele Pif Gadget și albumele Rahanimprimé par ILEXIM en Roumanie”. Ceea ce se cunoaște mai puțin este faptul că în 1891, la Socec București este editată prima revistă BD din România : Amicul copiilor, avându-l președinte pe scriitorul Bogdan Petriceicu-Hasdeu. Acesta avusese în copilărie acces la publicații austriece și germane, astfel că se remarcă germanofilia conținutului și a prezentării grafice a revistei. BD-urile sunt preluate adesea din revistele germane sau austriece, publicația românească fiind bogat ilustrată de desenatori străini precum Roux sau Fournier[3]. Bilunară, apoi lunară, în cele 32 de pagini alb-negru vor fi tipărite proze de Ion Creangă, Ioan Slavici, poezii de Mihai Eminescu și traduceri (Tartarin din Tarascon, Don Chicote de la Manca, Junețea și primul voiagiu al lui Robinson Kreutzner), iar în foileton este publicat romanul Domnișoara Ursuza/ Mademoiselle Mausade, al Iuliei Hasdeu. Scriitoarea se stinsese cu trei ani înainte de apariția revistei.

Amicul copiilor rezistă între anii 1891-1895, locul său fiind preluat din 1896 de Revista Copiilor, cu o apariție bilunară, dar de scurtă durată: 1896-1897. Ambele apar în Moldova, cea de-a doua sub conducerea lui Theodor Speranția, un discipol al lui B. P. Hasdeu. Revistele vremii nu publică exclusiv bandă desenată, dar alocă două-trei pagini desenelor străine, adaptate în românește. Constantin Jiquidi (1865-1899), un caricaturist celebru la moartea căruia I. L. Caragiale îi dedică un emoționant necrolog, se va întoarce dintr-un stagiu petrecut în redacțiile pariziene și va imprima modelul primelor BD-uri franțuzești: 4 casete pe pagină (uneori 6), cu texte în versuri. Printre primele BD românești a fost Pisica spălată și Măseaua babei, semnate Jiquidi.

Se pare însă că desenele autohtone sunt mai scumpe, astfel că încep să apară din nou desene germane sau austriece, dar semnate cu pseudonim sau chiar nesemnate.

Foto de pe revista-comics.blogspot.com

[1] Les rapports de la Commission de surveillance sur le publications destineé à la jeunesse, 16 juillet 1949.

[2] Charlie Hebdo este o revistă satirică franceză, cu apariție săptămânală, care publică în mare parte ilustrații (caricaturi și desene), dar și reportaje, articole polemice și glume. Având puternice vederi de stânga și anti-religioase, revista este caracterizată de poziția ei critică față de de islamism, catolicism, iudaism și extremismul de dreapta. Revista a fost fondată în 1969, apărând până în 1981. După o întrerupere de peste zece ani, publicarea ei a fost reluată în 1992. Conducătorii ei au fost François Cavanna (1969–1981), Philippe Val (1992–2009) și Stéphane Charbonnier (2009-2014). Amenințată în mod repetat de fundamentaliștii islamiști, revista a răspuns la provocări menținându-și tonul ireverențios. Sediul vechi a fost incendiat la 2 noiembrie 2011. La 7 ianuarie 2015, în timpul unei ședințe de redacție, a fost atacat și noul sediu din Paris al săptămânalului satiric. Atentatul împotriva revistei Charlie Hebdo s-a soldat cu 12 morți și 11 răniți, atacatorii fiind uciși după două zile de către forțele speciale ale poliției. https://ro.wikipedia.org/wiki/Charlie_Hebdo

[3] Dodo Niță, Alexandru Ciubotariu, Istoria benzii desenate românești 1891-2010, Editura Veillant, București, 2010.

602 cititori