Emilia Ivancu Cum ne așezăm în noi la final de an? Ce rămâne din noi și din jarul zilelor trecute atunci când cerurile se deschid pentru a lăsa întunericul să iasă din noi pentru a intra lumina? Ce ne dorim noi pentru noi când avem cel puțin iluzia că ne așteaptă un nou început? În toate întrebările și în toate răspunsurile noastre, răspunsul vor fi oamenii, cei în mijlocul cărora ne naștem, în mijlocul cărora creștem, ne trăim viața, fericirile, iubirile, speranțele și dezamăgirile, pentru că suntem toți fire din aceeași țesătură. Iar pentru finalul acestui ciclu calendaristic, vă ofer un poem dedicat oamenilor din jurul nostru, țesăturii din care facem cu toții parte:
(Imagine: Smithfield Decretals, c. 1300; sursa foto: http://blogs.bl.uk/)
Sunt oameni și oameni,
unii duc în spate alți oameni,
le cară greutățile și nehotărârile,
le cară viața pe umerii lor zgâriați de atâtea dorințe
ale celor ce privesc lumea de pe umerii lor.
Alți oameni se îmbracă în pieile altor oameni,
după ce i-au jupuit pe aceștia de toată carnea lor,
toată carnea făcută din tot atâtea vise
câte poate un om aduna
în nopțile lui nedormite
și în zilele în care cerul e departe și albastru
Alții se ascund de umbra celorlalți,
se ascund de viață și moarte,
se ascund de durere,
dar și de frica de a da naștere altor pui de oameni
care să le moștenească toate spaimele ce îi respiră în fiecare zi
Alți oameni trăiesc în trupurile lor
de parcă acestea ar fi niște copaci de pădure,
pe deasupra cărora trec trăsnete și păsări,
dar nu se sperie nici de foc, nici de zbor
Tot ei pot să se oprească din viața lor rotundă
să ajute alți oameni să trăiască sau să moară,
pentru că nu contează nici noaptea, nici ziua,
doar mâna ce alungă spaimele de pe frunțile reci.
Alți oameni umblă cu cărți mari și grele pe creștetul capului
și privesc cu ură
la cei care fug prin pădure, pe malul apei,
în miez de noapte și în miez de spaimă,
alții țin strâns de o cruce sau de un toiag grunțuros
și se simt Dumnezei,
scuipă foc și lavă fierbinte
acolo unde e nevoie doar de cântec și mângâiere
și uită, vai! uită
că noi, cu toții,
cu toții am fost cândva copii.
Alții respiră iubire ascunși între scorburi
sau vorbind cu florile și bătrânii
pe dealuri sau câmpii
și se roagă cu pietrele dintre valuri,
cu căprioarele și peștii pentru încă o zi,
încă o zi de lumină și pentru încă o noapte –
o noapte fără suspin.
Alți oameni sunt păsări, alții sunt fum și cenușă,
unii sunt cântec, alții – cădere,
unii sunt îmbrățișare continuă,
alții – ecoul blestemului pământului.
Și cu toții viețuim ca niște pietre pe mal,
mareea ne ia și ne duce acolo unde nici gândul,
nici suspinul nu pot ajunge,
decât dacă sunt ale unui copil nenăscut.
Dar cu toții suntem pietre pe mal,
și fiecare dintre noi putem lovi sau încălzi un umăr dureros
Numai din când în când uităm
că frumusețea pietrei nu constă în greutatea ei surdă,
ci în felul în care se lasă netezită de lumină, valuri, sare și dor.
