Șarpele dinăuntru

Era o noapte de decembrie, undeva între Crăciun și Anul Nou, într-un hotel din Berlin, din cartierul unde a locuit Ion Luca Caragiale, Schöneberg, o oră târzie, cu mult trecută de miezul nopții, aproape de granița dintre 2014 și 2015.

La târgul de Crăciun din Potsdamer Platz, unde fusesem de cu seară, înghețasem teribil, dar combinația dintre ger și lumini de Crăciun, vin fiert și zăpadă trosnitoare meritase tot efortul. Doar că sufeream teribil de o răceală epuizantă, mă durea gâtul, nu puteam respira, nu puteam dormi. Cu un ochi priveam spre zăpada ce începuse să cadă alene pe la fereastră, iar cu celălalt scanam programele de la televizor.

Implorarea somnului cu toată ființa mea nu dăduse rezultate, așa că așteptam în tăcere – televizorul mergea în surdină și nu găseam nimic de care să mă agăț să pot încerca să adorm. Dar, la un moment dat, pe unul dintre canalele nemțești, am văzut că începe un film turcesc – “Süt”. Nu înțelesesem ce înseamnă titlul, dar mă atrăsese imaginea de la început: o curte de țară, niște bărbați care aprind un foc… M-am bucurat că, în sfârșit, începe un film la televizor, un alt gen de film decât deja clasicele comedii americane de Crăciun sau violențele obișnuite.

Deja simțeam că îmi voi găsi somnul pe drumul filmului din fața mea…Așa că am început să urmăresc pelicula ce se desfășura molcom, dar trezindu-mi interes….În primul plan, un bărbat scrie la o masă așezată într-o curte… În plan secund, se pregătește un foc…e o curte cu destui copaci pe margine. Bărbatul se ridică, se îndreaptă către foc, apoi planul rămâne gol, doar în dreapta, în depărtare, se zărește o siluetă ce pare a unei femei.

Camera îi arată, nu peste mult, chipul – ochii speriați, pare că-și ține mâinile pe lângă corp, de parcă ar simți o durere surdă.

În amețelea pe care eu o simțeam între ușoara agonie a răcelii, a oboselii din miez de noapte, senzația dintre lumi dată de zăpada de afară și spațiul filmului, păreau toate a crea o stare stranie de vis. Priveam mai departe la film – pe foc se pune un clasic ceaun din care se ridică aburi, pe o creangă se atârnă o funie. Mă gândesc că doar n-or spânzura pe nimeni…Și brusc, scena se schimbă și deasupra focului este atârnată de către doi bărbați, o femeie, cu capul în jos, care, în scurt timp, începe să geamă, să icnească teribil. Devine din ce în ce mai clar că femeia este chinuită, cu capul spânzurat deasupra ceaunului în care pare a fierbe lapte…

Icnetele devin din ce în ce mai profunde, dar și mai surde…camera se îndreaptă spre fața femeii, spre buzele ei din care urlă pământul, parcă, și, dintre buze, printre icnete, apare capul unui șarpe. Am sărit ca arsă din amorțeala mea târzie – priveam hipnotizată cum șarpele ieșea, unduindu-se printre buzele chinuite, până când o mână a unuia dintre bărbați l-a smuls de-a dreptul din gura femeii, trăgându-l afară.

Pentru moment, când mi-am dat seama ce tocmai văzusem, am avut o senzație de irealitate. De ce…? În mintea mea, imaginea pe care tocmai o văzusem se întâlnise cu o imagine din copilărie, cu o poveste pe care mi-o spusese bunica de multe ori, pe pragul casei, acolo unde, așezată pe un taburet, ascultam minunile nesfârșite pe care le spunea femeia extraordinară care a fost bunica mea.

Casa bunicilor este o casă impunătoare, cu coloane galbene ca ceara, o casă din județul Gorj, în comuna Hurezani. Casa, veche de vreo 90 de ani, are și un alt corp, numit bucătăria de vară – o clădire micuță, mult mai veche decât corpul principal, și e compusă din două încăperi: prima este bucătăria cu vatra tradițională, unde se gătea vara, a doua – o încăpere și ea foarte mică, cu o sobă de lut, legată de vatră, pe sistem tradițional, cu un pat, un aragaz și alte lucrușoare trebuincioase. La intrarea în această bucătărie de vară se află două trepte lângă care mă așezam să ascult poveștile din timpul gătitului, pe pragul acesta spunându-mi-se toate istoriile lumii pe care un copil le putea auzi. Și pe acest prag am auzit și următoarea poveste:

– Să nu adormi niciodată aici cu ușa deschisă, spunea bunica. Pot intra șerpi și poți păți ca fata din celălalt sat.

– Ce fată? Ce a pățit? întrebam eu.

Erau, ce-i drept mulți șerpi pe lângă casă, de obicei curcile erau cele care detectau intrusul și înconjurau locul unde se asundea, până venea bunicul cu o sapă și îl ciopârțea. Aveam oroare de ei, dar am crescut cu ei în vecinătate. Nu îi vedeam prea des, dar știam că trebuie să am grijă.

Odată, venind de la udat seara cu bunicii – nu cred că aveam mai mult de 5-6 ani – în fața porții, un șarpe se străduia să înghită o broască. A salvat-o bunicul. Sau adesea, mergând după fragi, am simțit nu o dată câte un fior rece trecându-mi peste sandale.

Bunica spune mai departe:

– Când eram eu așa, cam de vârsta ta, să fi avut vreo 6-7 anișori, în Totea se știe că o fată, tot de anii aștia, a adormit pe un pat ca al nostru, cum e cel din sobă. Era tot așa, vară ca acum. Și a lăsat ușa deschisă. Apoi când s-a trezit, a simțit că o doare stomacul. Nu o durea tot timpul, dar uneori simțea ca un fel de mușcătură. Apoi cădea într-un fel de letargie. Apoi din nou se strângea de durere și iar cădea în somn. Părinții fetei nu știau ce are, până la urmă a spus o bătrână din sat că probabil fata înghițise un șarpe în somn.

M-am mirat, am simțit cum mie mi se strângea stomacul la vorbele bunicii. Întreb cum de e posibil. Bunica răspunde:

– E posibil – șarpele e alunecos, intră pe gură și nu simți.

– Și ce a făcut fata? A murit?

– Nu, n-a murit. Tot cineva din sat a spus să se aducă un ceaun plin cu lapte proaspăt fiert. Și au luat-o pe fată și au întins-o pe prag, așa cum avem noi aici, iar ceaunul l-au pus jos, sub treptele cele două, i-au deschis gura fetei ca să intre aburul laptelui pe gât și să-l simtă șarpele. Și încet, încet, în liniște, nu după mult timp, șarpele a început să iasă, a scos întâi capul, apoi a început să iasă puțin câte puțin. Și așa au salvat-o pe fată.

Aceasta fusese povestea pe care o ascultasem nu o dată pe pragul casei, spusă de bunica și pe care filmul turcesc mi-o adusese în fața ochilor, creându-mi o uluială fără margini. Îmi amintesc că mi se păruse un lucru extraordinar ca un șarpe să intre într-un corp uman în somn, fără ca fetița să se fi trezit, fără să fi simțit ceva.

Szymon Kobyliński, „Dzieje Polski. Podręcznik dla klasy IV (Manual de istorie pentru clasa a Iva), Varșovia, a lui 1992.@ din colecția personală Tomasz Klimkowski.

Dar tot la casa bunicilor, nu după multă vreme de când am auzit prima dată povestea, am trăit altă întâmplare. Eram cu vreo 2-3 ani mai mare și mergeam, vara, fiind deja în vacanță la bunici, să culeg corcodușele căzute peste noapte în grădină. Luam la rând corcodușii din vie și culegeam cam o găleată în fiecare dimineață, cât încă nu se ridicase roua. Din corcodușe avea bunicul, ca în fiecare an, să facă rachiu. Și, într-una din diminețile în care mă grăbeam să culeg corcodușele de pe jos, cât încă soarele nu încinta prea aspru, am găsit în vie o găină de-a noastră, moartă. M-am uitat la ea și, când am vrut să o iau să o duc bunicilor, s-a mișcat brusc, ca scuturată de un val de curent electric. Apoi a căzut în amorțeala morții din nou. Mi s-a părut un lucru extrem de neobișnuit, am lăsat găleata și mi-am alertat bunicii. Au luat-o, găina avea episoade de cutremurare, apoi părea să moară din nou. Bunica a hotărât că trebuie să o opărească și să îi facă autopsie – trebuia să știe ce avea biata găină, nu cumva să fie vreo molimă care să se răspândească la găinile din sat. Bunicul a opărit găina, a curățat-o de pene, apoi bunica a spintecat-o pentru a vedea ce e înăuntru. Mare ne-a fost tuturor mirarea să descoperim un șarpe în interiorul găinii. Avea cam 20-25 de centimetri, gri precum plumbul, subțire, era și el deja, evident, mort. Găina trăise agonia mușcăturilor de șarpe, părea să o fi făcut-o și fetița noastră din poveste.

Șarpele înghițit de găină l-am văzut, în rest, filmul din noaptea berlineză din mijolcul iernii m-a făcut să retrăiesc emoția din timpul povestirii bunicii. La ceva vreme după ce am văzut filmul, i-am povestit întâmplarea prea-bunului prieten, Tomasz Klimkowski, care, la rândul lui, mi-a arătat o imagine dintr-un atlas istoric școlar polonez care reprezenta, conform cronicilor poloneze vechi, vechile așezăminte poloneze, și în colțul căreia o fetiță îi dă unui șarpe un castron cu lapte. Într-un alt manual de istorie de clasa a patra, tot polonez, la picioarele unei perechi tradiționale poloneze se află reprezentat, tot conform cronicilor, un șarpe care bea dintr-un castron cu lapte. Șarpele apare de lângă picioarele femeii.

Conform cronicarilor polonezi, precum Jan Długosz[1] sau la Episcopul Giedroyć[2], atât polonezii cât și lituanienii considerau șarpele ca fiind unul dintre zei, alături se închinau lui și îi aduceau ofrande – miere, brânză, lapte.

Șarpele a fost dintotdeauna asociat începutului de lume, este recunoscută simbolistica sa universală, despre care Jean Chevalier și Gheerbrandt vorbesc pe larg în Dicționarul de simboluri[3]. În dicționarul respectiv nu se scrie nimic despre legătura dintre șarpe și lapte, apare numai mențiunea că în unele regiuni precum teritoriile de azi ale Franței, Portugaliei sau Germaniei se considera că femeile se puteau afla în pericolul de a înghiți un șarpe care apoi le-ar fi putut lăsa însărcinate[4].

„Nasza ojczyzna. Szkolny atlas historyczny” (Patria noastră. Atlas școlar de istorie), Varșovia – Wrocław, 1980. .@ din colecția personală a lui Tomasz Klimkowski.

Legătura dintre povestirea românească spusă de bunica mea, șarpele din film și reprezentările poloneze, probabil au undeva un punct de plecare comun, iar laptele, oferit ca ofrandă zeului-șarpe, probabil era considerat un mijlocul de atragere. Este interesant, pe de altă parte, că regizorul filmului turcesc Süt, (Lapte) (2008), Semih Kaplanoglu, a declarat într-un interviu că el, de fapt, se referea la un caz real, la muncitorii care lucrează pe malul apei și care adesea, în somn, înghit șerpi, singura metodă de salvare a lor fiind laptele, precum în scena din film[5].

Filmul, după cum aveam să aflu imediat la întoarcerea acasă, când am reușit să îl văd cu traducere, pe îndelete, face parte dintr-o trilogie, fiecare dintre părți avându-l ca protagonist pe tânărul Yusuf. Celelalte două filme din trilogie se numesc Bal (Miere) și Yumurta (Ou) și fiecare dintre cele trei părți reprezintă o experiență epifanică a tânărului Yusuf.

Care poate fi concluzia legată de un film turcesc vizionat într-o noapte la Berlin, povestea spusă de o bunică în Oltenia, experiența găsirii unei găini care a înghițit un șarpe într-o vie, lituanieinii care se închinau deopotrivă fulgerelor, stejarilor și șerpilor, și le aduceau ca prinos lapte, miere, brânză?

Lumea e un mister nesfârșit, care nu se cere dezlegat, dar care se poate adulmeca, se poate lăsa urmat, ne putem lăsa cuprinși de el, provocați de el, putem să ne lăsăm mintea provocată de acest cântec fără margini al lumii în care trăim. Rămâne apoi pentru fiecare dintre noi să ne raportăm la acest mister și la acest cântec așa cum vom ști mai bine, într-o poveste fără de sfârșit, precum linia pe care o desenează corpul unui șarpe – simbol al unui început nesfârșit și al unui final necunoscut….

[1] Jadwiga Krzyżaniakowa, Jerzy Ochmański – „Władysław II Jagiełło”, Wrocław 1990, pp. 49-50.

[2] Paweł Jasienica, Słowiański rodowód, Państwowy Instytut Wydawniczy, 1961, p. 102.

[3] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Mythes, rêves, coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, Editions Robert Laffont SA, Paris, 1982, pp.867-879.

[4] p. 876.

[5] http://moviessansfrontiers.blogspot.co.uk/2012/11/135-turkish-director-semih-kaplanoglus.

Video: https://www.youtube.com/watch?v=mIMeP9mC9yY Secvența de deschidere a filmului Süt, (Lapte) (2008), în regia lui Semih Kaplanoglu.

Imagine cover: Sculptură norvegiană reprezentând un șarpe care îmbrățișează pământul. Foto de pe http://www.shutterstock.com/pic-199783766/stock-photo-woodcut-style-image-of-the-norse-myth-of-the-midgard-serpent-wrapping-the-earth.html