Era în aprilie 2007, mă întorsesem la Poznań după aproape un an de la primul meu contact cu lumea vest-poloneză. Era un aprilie foarte însorit, înfloriseră câmpurile de rapiță. Urma să mă întâlnesc, în Piața Veche, cu niște prieteni, unii foști studenți, colegi, să punem din nou ambele țări la cale – și România, și Polonia. Fiind o zi de sâmbătă atât de caldă de primăvară-vară, sosisem în piață cu vreo oră mai devreme și mă plimbam fără vreun țel anume, admirând din nou clădirile vechi, parțial renovate după război, statura orașului de o sobrietate germană, buticurile șic, și ascultam limba polonă încă nedescifrabilă pe vremea aceea pentru urechile mele. Eram pe Strada Evreiască în momentul în care am auzit la început firav, apoi din ce în ce mai sonor o melodie…părea a fi un clarinet, răsuna unduitor peste acoperișurile clădirilor, apoi furișându-se pe toate străduțele perpendiculare ale centrului vechi, făcându-i pe toți trecătorii să tresară…Veneam dinspre fosta sinagogă a orașului, transformată de armata germană în piscină și astfel rămasă până astăzi. Nu era tocmai un lucru neobișnuit să se audă muzică în centrul vechi, dar clarinetul jucăuș avea un sunet aparte, cel puțin pentru urechile mele care parcă îl căutaseră, așteptam parcă să se întâmple ceva. Am pornit spre locul de unde venea muzica. Între timp, ritmul devenise marcat de acorduri de ghitară. Erau doi muzicieni – femeia, în floarea celei de-a doua tinereți, îmbrăcată exotic, în culori nepaleze, purta pe cap o tichie frumoasă, caucaziană, și era cea care devenise prelungirea clarinetului ce răsuna delicat, dar puternic, pe străzile vechi din centru. Bărbatul purta o cămașă roșie, ca o flacără, o vestă de piele, frumos brodată și o pălărie neagră. Zâmbea prietenește și își acompania, de fapt, partenera de muzică și, așa cum aveam să aflu mai târziu, partenera de viață. Clarinetul era cel care modula melodia klezmer, ghitara îl susținerea ferm, dulce, discret, senin. M-am apropiat să mă uit la cd-urile prezentate spre vânzare. Mi-am plimbat rapid ochii peste titluri, în yidish și polonă, dar, la piesa numărul opt, mi-a încremenit privirea. Titlul piesei: Doina. Am zâmbit. Cei doi muzicieni tocmai își încheiau o altă piesă și, prinzând zâmbetul meu, femeia mă întreabă curioasă, zâmbind, în limba engleză: Why are you smiling?– „De ce zâmbiți?” Îi răspund că am văzut titlul unei piese, Doina. În acel moment, fața i se luminează și aproape mă ia în brațe, continuând tot în limba engleză: „Oh, sora mea! Oh, România, țara mea!” Exclamațiile de bucurie vădit sinceră continuă, în timp ce eu înmărmuresc, copleșită de efuziunea sentimentală la adresa României din care venisem cu două zile înainte. Se prezintă apoi, Dorothea și Boguś, muzicieni evrei, – între timp se apropiase și partenerul ei și păreau atât de bucuroși de parcă își revedeau o cunoștință veche. Aflu apoi că ei vara călătoresc prin Europa, Turcia, Israel și cântă – la festivaluri, pe străzi, în concerte. Pe unde pot. Ritmul lor de viață este unul nomad – iarna se retrag la casa lor dintr-o pădure de lângă Poznań, apoi pornesc în călătoria de vară, iar în drumul lor, adeseori traversează România, „patria” lor. Nu îmi este foarte clar de la bun început de ce se referă la România ca fiind patria lor, pentru că aflu că niciunul dintre ei nu trăise vreodată în România. Mi se spune apoi, de către Dorothea – „Știi, tradiția, tradiția”. Zâmbește, zâmbește și soțul ei, zâmbesc și eu, înțelegând ușoara trimitere la faimosul Fiddler on the Roof – „Scripcarul de pe acoperiș”. Dar, dincolo de acea tradiție, Dorothea face trimitere la altceva.

Tradiția evreiască de raportare la România ca la o patrie de suflet, ca la un tărâm de poveste apare, de altfel, în cântecul atât de faimos la vremea lui, cântat în yiddish – Rumenie, Rumenie, a cărui limbă macaronică arată naturalețea și atașamentul față de spiritul românesc, îmbinat cu dorința de viață atât de specific manifestată în unele cântece klezmer. Compus de Aaron Lebedoff , muzician și comedian evreu originar din Belarus, ce avea să-și lanseze cariera în Varșovia, apoi să călătorească și să cânte toată viața lui, însoțind o vreme Crucea Roșie Americană în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, traversând aproape toată lumea pentru a ajunge în Statele Unite, unde avea să-și atingă faima pe Broadway. Cumva, cei doi muzicieni de pe străzile vechiului centru al Poznanului, la tradiția cântecului lui Aaron Lebedoff făceau trimitere. Cântecul se deschide ca o formulă de basm și prezintă tărâmul românesc ca o țară binecuvântată:

Ekh! Rumenye, Rumenye, Rumenye…

Geven a mol a land a zise, a sheyne.

Ekh! Rumenye, Rumenye, Rumenye…

Geven a mol a land a zise, a fayne.

Oh, Românie, Românie…

A fost odată o țară dulce, o țară frumoasă.

Of, Românie, Românie…

A fost odată o țară, dulce, minunată.[1]

Ceea ce urmează apoi este o desfătare pentru oricine ascultă cântecul: mâncărurile românești: cârnați, pastramă, castraveciori, patlăgele, toate scăldate în plăcerea vieții – vinul ce se poate bea oricând. Împletirea celor două versuri folclorice românești „Foaie verde mărăcine/Ai iubi, dar n-ai pe cine” în textul yiddish este un semn relevant al integrării în (și al apartenenței populației evreiești la) cultura română.

 Dort tsu voynen iz a fargenign;

Vos dos harts glust dort kenstu krign:

A mamaligele, a pastramele, a karnatsele,

Un a glezele vayn, aha!

Ay, in Rumenye iz dokh gut

Fun keyn dayges veyst men nit

Vayn trinkt men iberal-

M’farbayst mit kashtaval.

Hay, digadi dam…

Ay, in Rumenye iz dokh gut

Fun keyn zorgn veyst men nit.

Vayn trinkt men, s’meg zayn shpet

Men farbayst a kastrovet.

Hay digadi dam…

Oy, gevald, ikh ver meshuge!

Ikh lib nor brinze, mamalige;

Ikh tants un frey zikh biz der stelye

Ven ikh es a patlazhele

Dzing ma, tay yidldi tam…

Ay, s’iz a mekhaye, beser ken nit zayn!

Ay, a fargenign iz nor Rumenish vayn.

Di Rumener trinken vayn

Un esn mamalige;

Ver es kusht zayn eygn vayb,

Ah, yener iz meshuge.

Zets, dzing ma, tay yidl di tam…

Ay, s’iz a mekhaye, beser ken nit zayn!

Ay, a fargenign iz nor Rumenish vayn.

Să stai acolo e o plăcere;

Acolo poți avea tot ce-ți dorește inima:

mămăliguță, cârnăciori, păstrămioară

și un păhărel de vin, aha!

În România e atât de bine,

nimeni nu știe de vreo grijă;

Se bea vin peste tot,

se mănâncă și cașcaval pe lângă!

În România e atât de bine,

nimeni nu știe de griji;

se bea vin chiar dacă-i târziu

și se mănâncă și castraveți pe lângă.

Vai, ajutor, înnebunesc,

nu mai pot trăi fără brânza și mămăliga,

mă veselesc și dănțuiesc până-n tavan

când mănânc pătlăgele!

Vai, ce plăcere, nu se poate mai bine!

Vai, o așa plăcere – numai vinul românesc!

Românii beau vin

și mănâncă mămăligă;

Cine își sărută propria soție,

vai, trebuie să fie nebun!

Vai, ce plăcere, nu se poate mai bine!

Vai, o așa plăcere – numai vinul românesc!

Apoi petrecerea se întețește, bucuria crește și ea, elementul feminin fiind singurul element care lipsea pentru ca viața să fie într-adevăr frumoasă, după crezul autorului însuși care nu credea în viața adevărată decât dacă este trăită cu pasiune și inima este veșnic îndrăgostită:

“Yokum purkon min shmayo”

Shteyt un kusht di kekhne, Khaye,

Ongeton in alte shkrabes;

Makht a kugl lekoved Shabes.

Zets! Tay ti didl di tam…

Iz Moyshe Khayim ongekumen

Dos beste kheylik tsugenumen;

Moyshe Khayim, Borekh Shmuel –

Khapt a kitsl in der shtil.

Zets, dzing ma, tay yidl di tam..

Un dos meydl nebekh blozt zikh

Un zi vil nit, nor zi lozt zikh

Tshu!

Gut tsu kushn iz a moyd

Ven zi iz alt zekhtsn;

Ven men kusht an alte moyd,

Heybt zi on tsu krekhtsn.

Zets! Tay yidl di dam…

Ay, s’iz a mekhaye, beser ken nit zayn!

Ay, a fargenign iz nor Rumenish vayn…

„Mântuirea să vină din ceruri”

Haideți, sărutați-o pe bucătăreasa Khaye –

încălțată cu pantofi vechi,

face kugl pentru sabat.

Moyshe-Khayim a venit

și a nimerit partea cea mai bună;

Moyshe-Khayim, Borekh-Shmuel –

gâdilați-o pe furiș.

Și fata, săraca, se bucură,

nu vrea, dar îi lasă.

E bună de sărutat o fată

care are șaisprezece ani;

când săruți o fată bătrână,

ea începe să se vaite.

Vai, ce plăcere, nu se poate mai bine!

Vai, o așa plăcere – numai vinul românesc!

Prima înregistrare a cântecului datează din 1925, anii de după război evident păstrând doar o amintire dulce-amăruie a anilor interbelici. Și totuși, memoria colectivă a muzicienilor klezmer nu a renunțat la această tradiție până astăzi, așa cum mi-au mărturisit-o Dorothea și Boguś. Tot atunci m-au invitat doua zi în același loc, la ora 17.00, pentru a cânta Doina pentru mine, când am ajuns eu, deja o cântaseră. Am revenit a doua zi, conform înțelegerii. Au cântat Doina emoționant, cu patos, cu bucuria specifică. Ne-am tot întâlnit de atunci, de cele mai multe ori întâmplător. Odată, invitată fiind la un concert al lor, Dorothea, după ce își încheiase repertoriul, mi-a spus: „Noi ne vedem rar, dar asta nu înseamnă nimic. Dacă uneori clarinetul ia o pauză, nu înseamnă că muzica nu există pentru el în acele momente. Clarinetul este muzica.” E adevărat că de fiecare dată când o revăd, sentimentul e același și este reciproc: cum că ne-am cunoaște dintotdeauna; ea mă numește în continuare „sora” ei, râdem mult, cântă sau îmi povestește despre florile ei preferate și despre pădurea ce le ține loc de înveliș iarna, pentru a fi mai pregătiți vara următoare pentru o nouă călătorie, cel mai proabil și prin România. Și de fiecare dată când ne revedem, mă gândesc la o altă bijuterie muzicală klezmer – Shnirele perele – „Salbe de perle”, de inspirație religioasă de data aceasta, conform căreia fiecare om este o perlă dintr-un șirag, dintr-o salbă, care s-a rupt cândva, iar când va fi să fie, cu toții ne vom rearanja frumos și ne vom regăsi locul lângă ceilalți, strălucind împreună. Până atunci, vom putea întrezări, uneori prin acorduri de clarinet sau alte melodii, doar străluciri ale acestei salbe…

[1] Traducerea fragmentelor din yiddish în limba română îi aparține lingvistului polonez Tomasz Klimkowski.

Foto 1: Marc Chagall, The Players (1968) de pe http://www.marcchagallart.net/chagall-186.php

Piesa „Rumenie, Rumenie”, în interpretarea lui Aaron Lebedoff, înregistrare din 1947.