Emilia IvancuVine primăvara. Ce se întâmplă când vedem azi pomi înfloriți, flori de toate culorile, iarba mustind a verde crud? Ne bucurăm de priveliști, facem fotografii, mai visăm uneori, alteori nu prea vedem culorile, suntem prea preocupați de alergarea prin lume, culorile fiind mai degrabă reglate din telefoane/computere atunci când postăm interminabile serii de fotografii pe rețelele de socializare. Cât de mult mai sunt oamenii legați astăzi de natură și ciclurile ei de viață altfel decât la modul pur estetic? Esteticul a transferat multe din funcțiile sale inițiale virtualului care ne preia și reflexele, simțurile, gândurile. Natura a devenit, în foarte multe cazuri, un obiect de apreciat din depărtare, pentru mulți chiar o zonă nesigură – ne pasc pericole la tot pasul: invazii de căpușe, microbi fără număr, gâze și animale sălbatice. Aveau doar dreptate studenții mei polonezi care, atunci când l-am studiat pe Eminescu acum un an și poeziile lui erotice ce se desfășoară în mijlocul naturii, să exclame cu nedumerire: cum poate să-și imagineze cineva o scenă de amor în mijlocul naturii, cu atâtea pericole și mizerie în jur? Au fost oripilați. Aveau dreptate, suntem ființe evoluate, civilizate, pentru care poeziile acestea ale lui Eminescu devin o barbarie. Ce se întâmplă atunci dacă trecem dincolo de secolul al XIX-lea și ne îndreptăm atenția spre poezia bardului galez Dafydd ap Gwilym, cel care a inițiat o întreagă tradiție lirică în secolul al XIV-lea și care sub titlul Ars Amoris descrie lungi scene de amor în mijlocul pădurii, acolo unde își fac cuib doar păunii, în mijlocul fluturilor pictați de însuși Dumnezeu? Barbaria se adâncește. Mai mult, undeva în prima jumătate a secolului al XIII-lea, o femeie sau o tânără fată din Silezia poloneză de azi, sau poate chiar din Germania de azi, în prag de primăvară, când își aștepta iubitul sau soțul sau după plecarea acestuia, mergea la o tufă de soc și, pentru a evita o sarcină nedorită, îi spunea: „Rodește tu pentru mine și eu voi înflori pentru tine.”, așa cum afirmă în Catalogul de Magie, călugărul neamț (sau posibil francez sau italian?) Rudolf, trimis în Silezia poloneză de către Biserica Catolică pentru a îndrepta purtarea stricată și barbară a silezienilor, mai precis a silezienelor.
Călugăr lucrând în scriptorium.
(sursa foto:http://www.polskieradio.pl/8/4822/Artykul/1571197,Rudolf-z-Rud-i-tradycyjne-polskie-krety-w-proszku)
Documentul, de o valoare etnografică inestimabilă, dublată de una literară la fel de însemnată, se știe a fi aparținut unui anume Rudolf, care l-ar fi folosit în spațiul silezian ca îndrumar în spovedanie, pentru a putea să îi facă să mărturisească pe silezieni adevăratele lor păcate, printr-un asiduu efort de chestionare a celor în cauză, care, deși creștini, trăiau într-un animism total și în perfectă comuniune cu spiritele pădurii, cu cele ale nopții, cu duhurile, animalele, gâzele și peștii din natură, în care fiecare element al universului avea în primul rând o funcție magic-utilitară și mai puțin estetică. Textul, scris în limba latină sub titlul Summa de confessionis discretione (Cartea unei spovedanii bune), a fost tradus în limba polonă și publicat de etnologul Edward Karwot, cel care dă și titlul polonez Katalog Magii Rudolfa (Catalogul Magiei al lui Rdolf), în 1955 la Wrocław. Textul are o prefață de Józef Gajek și un studiu semnat tot de Karwot. Manuscrisul, ce datează din prima jumătate a secolului al XIII-lea, conține 148 de foi de pergament, împărțite în patru părți, trei fiind exclusiv dedicate teologiei practice, iar a patra conținând păcatele ce trebuiau identificate în rândul enoriașilor, ele bazându-se pe o descriere foarte minuțioasă a autorului care mărturisește a le fi fost martor. Traducerea românească a părții a patra, care a inspirat articolul de față, îi aparține lingvistului polonez și prietenului de conferințe-dialog nesfârșite, Tomasz Klimkowski, cel care are o contribuție auctorială morală pentru articolul de față. Această traducere, de altfel, probabil în premieră în limba română, se bazează pe textul latin publicat de Edward Karwot. Manuscrisul se află în prezent în colecția de manuscrise a Universității din Wrocław, Polonia.
Gesturile și acțiunile descrise în Catalogul Magiei al lui Rudolf, ce pot azi să pară unora dintre noi de o barbarie și o sălbăticie fără margini, vorbesc despre o populație poloneză aflată sub semnul lui Hristos deja de trei secole, dar în care lumea așa-zis păgână incorporase doar puține elemente creștine totuși. Acest manual de spovedanie al lui Rudolf se remarcă prin câteva aspecte legate de lumea creștină a vestului și a estului, de însemnătatea creștinismului în perioada medievală, de modul de viață al populației sileziene, polonezi și/sau germani. Elementele de sincretism religios, dublul calendar creștin-ortodox și popular (păgân), pe de altă parte, nu sunt străine culturii române nici până astăzi, ele supraviețuind într-o formă mult mai pronunțată decât în Polonia de acum, în care elementul popular a pierit aproape cu desăvârșire, Biserica Catolică având în istorie o altă putere decât cea ortodoxă. Apoi, manualul de spovedanie al călugărului Rudolf este folosit în mod foarte interesant și specific în spațiul polonez, unde acțiunile descrise sunt considerate păcate, ele aparținând idolatriei și magiei, dar este folosit cu scop educativ și îndreptător, pe când, în vestul creștin, practicanții își pierdeau viața pentru asemenea lucruri. Cu toate acestea, prototipul pentru magie și vrăjitorie este și în cartea lui Rudolf tot femeia, cea care stă la baza familiei și a casei, la baza nașterii și a iubirii, la baza universului, drept urmare la baza păcatului, conform viziunii iudeo-creștine. Drept urmare, unul dintre aspectele foarte importante ale descrierilor călugărului nostru este portretul femeii și demonizarea acesteia prin asocierea ei cu spiritele pe care ea le invocă în și prin vrăji:
„Încă Eva, prima mamă, le-a lăsat moștenire fiicelor sale, proastelor de femei, care vor să știe mai mult decât trebuie, virusul idolatriei pe care îl căpătase de la diavol prin șarpe. Imitând-o pe ea, mai ales femeile doresc să știe multe și, neștiindu-se pe ele înseși, cad în idolatrie prin multe fapte vanitoase. Dacă vrei să le cercetezi, heruvime[1], sapă lângă zid prin interogatoriu inteligent și vei găsi acolo târâtoare multe și scârboșenii nemaipomenite.”
Așa se deschide cea de-a patra parte, din care are să se contureze universul comunității, al familiei, ambele sub o organizare matriarhală aproape totală. În relația cu bărbatul, femeia întreprinde tot felul de acțiuni care au rol de a proteja spațiul familiei, copilul, de a atrage și păstra iubirea bărbatului, de a ghici viitorul. Iată câteva dintre practicile efectuate de femei la nașterea copiilor:
”Pun copii încă foarte fragezi într-un sac, ca să doarmă.
[Unele] dau târcoale vetrei cu copilul în brațe în timp ce o alta merge în urmă și întreabă: „Ce duci acolo?” Și îi răspunde proasta: „Un râs și un lup și un iepure adormit”.
Pun în leagăn urechi de iepuri, picioare de cârtiță și multe alte lucruri, și o fac ca să nu plângă copiii. […]
În afară de aceasta, când sunt duse de la locul nașterii la pat, rostesc niște binecuvântări absurde.
[…]
Vasul în care fac baie îl leagă cu un șnur crud.
Fac grămăjoare de făină și sare, din care ling, ca să aibă mult lapte.
Mai întâi îi arată tatălui [copilului] degetul mare de la piciorul copilului, nu fața.
Din pielița în care se naște copilul mușcă trei bucăți și, făcându-le praf, i le pun în mâncare tatălui, ca să-l iubească pe copil, și mai fac și alte lucruri scârboase cu acea pieliță.
În prima baie a copilului, pun un ou pe care [apoi] i-l pun tatălui în mâncare.
Apa din această baie o varsă pe mâinile tatălui.
Pe copil îl binecuvântează cu un fir de pai înnodat.”
Este interesant cum este păstrată legătura de familie – mama este cea care veghează pentru ca tatăl să-și iubească pruncul, dincolo de protejarea celui din urmă de plâns. Mai mult, așa cum notează și Karwot în studiul său, practicile magice descrise de către Rudolf denotă un nivel foarte primar de magie, bazat pe atingere, identificare și transfer sau analogie, obiectele magice fiind sau din regnul animal, sau din cel uman, toate acestea arătând stilul de viață profund arhaic al comunității descrise. Elemente ale corpului uman, mai ales cele care țin de interiorul acestuia – pielița (placenta) în care se naște copilul, „floarea” femeii, precum și secrețiile amestecate ale unei femei și ale unui bărbat – toate sunt folosite cu scop magic de transfer, ținta lor fiind de cele mai multe ori bărbatul: dacă bucăți din placentă sunt puse în mâncarea tatălui cu scopul de a-și iubi copilul, dragostea de cuplu e menținută și ea tot prin identificare cu propria împreunare prin secrețiile corpului sau prin păr:
„Pentru ca soții lor să le iubească, le fac pe umeri o cruce din secrețiile împreunării lor.
Sângele lor de la menstruație li-l pun în mâncare sau băutură.
Le dau prăjituri în care adaugă părul din tot trupul lor și sângele lor.”
În primul exemplu de mai sus, apare și prima imixtiune a unui element creștin într-o suită de practici păgâne, arătând sincretismul celor două sfere: semnul crucii, simțit deja ca fiind sacru, este folosit tot cu valoare magică pentru a marca un legământ ascuns, o vrajă ascunsă de menținere a iubirii bărbatului. Semne de imixtiune ale creștinismului apar în alte câteva situații, dar ele cad într-un plan absolut secundar, dovadă că vechile credințe erau încă mult mai puternice:
„De asemenea, după botezul copilului, ating altarul gol cu picioarele lui, funia clopotului i-o pun pe gură, mâna i-o pun pe carte, ca să fie ager la minte, și cu masa de față de la altar îi mângâie chipul, ca să fie frumos.
Ducându-l pe copil [de la biserică] acasă, calcă în prag pe un ou pus sub mătură.
În baia de după botez, pun nouă feluri de boabe, tot felul de fier și sub vatră pun o găină neagră în fața căreia joacă, aprinzând lumina.”
Și mai interesant este ritualul din seara de Crăciun, când masa întinsă este dedicată mamei lui Hristos, dar care nu este numită Fecioara Maria, ci Stăpâna Holda (în care Holda este un nume propriu) –al cărei ajutor este solicitat într-o și dintr-o solidaritate feminină aproape:
„În noaptea nașterii lui Hristos, pun o masă pentru împărăteasa cerurilor, pe care poporul o numește Doamna Holda, ca ea să-i ajute.”
Prezența unor manifestări păgâne atât de puternice chiar la trei secole de la creștinarea Poloniei, doar cu firave mențiuni creștine, poate părea destul de uimitoare la prima vedere. Pe de altă parte, un motiv extrem de important pentru păstrarea acestor credințe arhaice în spațiul vechii Polonii după atâtea secole are, însă, o explicație extrem de interesantă: creștinismul polonez a fost un apanaj al clasei nobiliare, pornind de la rege în jos. De la creștinarea Ducelui Poloniei, Mieszko I, undeva între orașele Poznań și Gniezno de azi, în 966 și până la scrierea Catalogului lui Rudolf, creștinismul polonez a trecut prin Răscoala Păgână din anii 1030, tocmai pentru că oamenii de rând, masele simțeau creștinismul ca pe un element oprimant al nobililor. Identitatea țăranilor și-a păstrat în acest mod obiceiurile și ritualurile vechi. Cu atât mai interesantă este evoluția polonezilor, în spațiul catolic, până în prezent, evoluție care a dus la ștergerea aproape totală a oricăror elemente de credință arhaică.
Boda – Marea Păstoriță.
(sursa foto: https://bialczynski.wordpress.com/tag/staroslowianska-swiatynia-swiatla-swiata/)
Descrierile lui Rudolf prezintă o societate caracterizată de o gândire magică, așa cum este ea înțeleasă de Lucian Blaga, gândire magică ce se manifestă într-un univers la rândul lui magic. Toate elementele acestui univers contribuie la menținerea omului înăuntrul lui și îi asigură protecția conform unor legi arhaice:
”Pentru aceea [ca să placă], rostesc unele cuvinte la baie, asupra apei, și altele când își pun podoabele.
Asupra unor ierburi pe care ar fi prea lung să le enumerăm rostesc nu chiar binecuvântări, cum spun, ci mai degrabă blesteme.
Cu vorbe diferite întreabă luna și stelele, vrând să știe viitorul, precum Dumnezeu.”
Mai mult decât atât, practicile magice includ sacrificiul animal ce trebuie să asigure iubirea soților lor sau elemente ale pământului care, în combinație cu focul, îndeplinesc același rol, prin analogie:
”De asemenea, pun în locul cel de jos inima găinii tăiate și făcând-o praf, le-o pun soților lor în mâncare.
[…]
În afară de această, aruncă în foc urzicile înmuiate în urina lor, oase de morți, bucăți de lemn din morminte și multe alte lucruri, pentru ca soțul lor să ardă de dragoste pentru ele precum ard aceste lucruri. ”
Din descrierile acestor practici vrăjitorești, nu lipsește un anume element poetic care adâncește misterele existenței umane. El apare chiar în invocația care dă titlul acestui articol, unde vraja trebuie să se petreacă printr-un schimb analogic de roluri între femeie și tufa de soc:
”Ceea ce numesc floarea lor o aruncă într-o tufă de soc, spunând: Rodește tu pentru mine și eu voi înflori pentru tine.”
Suma acestor practici, cu toate elementele încărcate de sarcină magică, pentru a folosi tot un concept blagian, arată o manifestare a magicului atât pe orizontal, cât și pe vertical – de la elementele celeste până la elemente ale adâncurilor acvatice, de la elemente ale pădurii până la elementele domestice, toate sunt manifestări ale intropatiei – oglinzi ale sufletului uman. Totodată, aceste oglinzi, prin reflectare, reprezintă și ne oferă și nouă azi o perspectivă asupra unei lumi aproape cu totul apuse. Putem să o regăsim când privim însă, din nou, florile de soc primăvara.
[1] Așa i se zice duhovnicului de către autor.
