Emilia IvancuÎntotdeauna am fost fascinată de cărți – îmi amintesc zile de vacanță la casa bunicilor, zile prelungite în noapte, numai cu vreo 2-3 ore de somn pentru că trebuia să termin de citit… îmi amintesc și sentimentul de melancolică tristețe la finalul lecturii vreunui roman sau a vreunei serii – se încheiase o lume, senzația de neputință când mă gândeam că am închis ultima pagină. Paradoxal, nu sunt o adeptă a relecturii – știu că majoritatea cititorilor pasionați iubesc anumite cărți la care revin cu plăcere, constant. Mie mi se întâmplă acest lucru numai când este vorba de poezie, în rest, mă cuprinde din nou angoasa cum că eu re-citesc în timp ce sunt alte cărți pe care nu le voi citi vreodată. Pe de altă parte, nici nu vreau ca impresiile primei lecturi, atunci când este vorba despre cărți care m-au marcat, să dispară. Știu exact mirosul vreunei zile, amprenta ei în contextul unor anumite cărți. Îmi amintesc și cum plecam în vacanță, tot la bunici, cu o sacoșă plină numai de cărți – într-o vară îmi dăduse profesoara de limba română din generală, doamna Lucia Cornea, întreaga serie „Ionel Teodoreanu” – cum le-am savurat pe toate – de la răvășitoarea „La Medeleni”, cu care mă identificam perfect, până la „Fata din Zlataust”, „Crăciunul de la Silvestri” și toate celelalte. Să nu mai pomenesc despre angoasa teribilă pe care o simt și azi când mă gândesc să mă aflu în vreo călătorie de a nu rămâne fără vreo sursă de lectură. De aceea, de când mă știu, călătoresc cu multe cărți – pe de o parte pentru că tot ceea ce fac e legat de cărți, pe de altă parte, pentru că trebuie să am întotdeauna cu mine cel puțin două cărți de teama menționată. Mai mult, majoritatea prieteniilor, mai ales din adolescență și maturitate au pornit de la cărți. Orice gând că s-ar fi putut întâmpla să nu pot vreodată citi, să nu am acces la cărți și azi îmi dă o stare vecină cu paralizia.
Hey-on-Wye, Marea Britanie, orașul cărților. @Emilia Ivancu, 2011.
Acum vreo zece ani, în primul meu an în Poznan, venisem cu vreo două sacoșe de cărți după mine – scriam încă la teza de doctorat și nu prea existau multe cărți electronice. Într-o zi de noiembrie, gri, cu frig umed care te cuprinde cum ieși din casă, mă întorceam de la universitate. M-am oprit în stația de tramvai – îmi resimt și acum frigul umed – ploua mocănește, bătea vântul, lumea alerga de pe un peron pe altul sau către trotuare. Tramvaiul numărul 6, care trebuia să mă ducă spre căminul unde erau cazați lectorii străini, întârzia. Îmi pierdusem răbdarea când, spre stupoarea mea, am văzut, pe celălalt peron un domn care nu numai că nu dădea semne de înfrigurare sau de nerăbdare, ci părea de-a dreptul impasibil în mijlocul ploii. Era îmbrăcat într-un palton negru, părea între două vârste, ușor grizonant, atât cât se vedea sub pălăria-i de fetru. M-am uitat mai atent și am văzut că în brațe ținea ceva strâns la piept – nu se mișca, avea ochii închiși. Am început să-l analizez cu atenție – era ceva în neregulă, părea cu totul desprins din altă lume, nu părea să vadă, să audă sau să simtă nimic. Nici vântul nu-l atingea, nici ploaia, era nemișcat, precum o stană de piatră, în mijlocul celorlalți care alergau pe lângă el, ignorându-l, părând că, la rândul lor, nu îl văd. În analiza mea mirată, am observat că bărbatul, de fapt, nu stă totalmente nemișcat – am văzut că mâna i se mișca încet de-a lungul obiectului mare, pătrățos, pe care îl ținea în brațe. Am urmărit cu privirea mâna ce i se mișca dintr-o parte în alta, în timp ce ochii îi rămăseseră închiși. Dintr-odată, ca dintr-un adânc nesfârșit, am înțeles enigma: bărbatul, cu ochii închiși pe dinafară, citea o carte mare, gălbuie precum untul, în timp ce ploaia cădea peste literele ei Braille, peste toți ceilalți care alergau în stânga și în dreapta, doar el rămânând aproape nemișcat în toată vâltoarea toamnei poznaniene.
Bărbat citind o carte în Braille, 1938.
(sursa foto: circulatingnow.nlm.nih.gov/2014/01/03/louis-brailles-vision/)
Cred că am pierdut vreo două tramvaie așa cum am rămas și eu, precum cititorul orb, adâncită în imaginea aproape hipnotică din fața ochilor. Până la urmă am plecat, cred că m-a luat frigul, el a rămas pe peron. M-am întors acasă cu imaginea cititorului orb și a aproape uriașei cărți de culoarea untului pe retină, ceea ce poate părea o ironie în sine. Din când în când, atunci când mă gândesc cu dragoste la cărți, îmi revine în minte și cititorul cu pălărie de fetru ce-și purta ochii în vârful degetelor. M-am întrebat de multe ori cum de nu a citit acasă, de ce a vrut să citească pe peron, în ploaie și în vânt? Să fi fost același impuls pe care îl simte orice cititor împătimit când ajunge în posesia unei cărți noi de a savura rapid primele cuvinte, de a răsfoi primele pagini? Cartea lui era precum niște tăblițe, paginile erau întoarse spre exterior, prin mișcarea degetelor, am intrat cu el în misterul vieții lui, în lectura lui, mă simțeam eu personaj în cartea deschisă spre mine, nu spre el însuși. Lectura lui, paradoxal, nu era o lectură solitară, ci o invitație spre lume, o lectură publică, dar într-o sală în care ploua și bătea vântul și oamenii nu-l vedeau ei pe el. Uneori când îmi amintesc de el, îmi pare că poate am visat, dar mărturie stă poemul pe care l-am scris atunci, în acea după-masă, despre el, cititorul orb din ploaie. Nu știu cine a fost, de ce se afla atunci pe peron, dar el este, cu siguranță, unul dintre prietenii mei cei mai dragi, un anonim printre mulți alții, precum și o dovadă a felului în care viața mi-a deschis uși sau ferestre spre alte lumi, pline de mister, dar și de speranță în sensul ascuns al lucrurilor.
Prima carte Braille, 1829 (sursa foto: flickr.com/photos/perkinsarchive/16287501742)
