Emilia Ivancu
„Brocart cusut cu fir și înflorit cu diamante, catifea de pe ale cărei rostogoliri se deșirau perle, așa era marea. Și fiece val, înfășurându-se și desfășurându-se cu un ritm al lui, era un cântec!” Așa sună unul dintre coloratele, barocele, expresivele și copleșitoarele fragmente din poemul în proză, aproape necunoscut astăzi, al lui Alexandru Macedonski, dedicat mării și spiritului acesteia, Thalassa. Deși canonice sunt Nopțile lui, cu precădere Noaptea de decemvrie, Thalassa rămâne bijuteria lui Macedonski, textul care îi cuprinde adevăratul talent și prin care Macedonski se depășește pe el însuși. Poem închinat mării, simbolic intitulat chiar Thalassa, cu o poveste de iubire născută din valurile mării și ucisă de însuși Thalassa, cu nenumărate nivele de interpretare, este, pentru mine, unul dintre marile texte dedicate spiritului marin alături de alte texte de același gen din literatura lumii.
Nu întâmplător zilele acestea m-am gândit la marea mare, cea din romanul lui Iris Murdoch (Marea, marea) sau la Ocean. Mare al lui Alessandro Baricco sau la cuvintele solare ale lui Octavian Paler care se descrie pe sine cu totul altul pe nisipul mării și sub razele solare, își descrie spiritul și chiar trupul metamorfozându-se în prezența mării. Nu întâmplător pentru că mai este luna în care și mările devin oarecum mai prietenoase pentru publicul larg, nu numai pentru spiritele marine care cutreieră malurile indiferent de anotimp. De fapt, am înțeles acum ceva timp că există oameni ai mării așa cum există oameni ai aerului sau ai muntelui sau ai deșertului – ceva ne diferențiază pe toți în prezența apei sau a înălțimilor.
Nu îmi aduc aminte prima dată când am văzut marea, dar mama îmi spune că am intrat în apă fără probleme, nu am găsit, în imensitatea aceea, eu, copil la vreo 3-4 anișori, nimic înfricoșător în acea găleată azurie de necuprins cu ochii, cu brațele sau cu mintea, o apă cu mișcări mai mari decât statura mea de copil. Nimic. Așa a rămas până astăzi, iar cu timpul m-am descoperit ca făcând parte dintr-o familie mai numeroasă de cutreierători ai malurilor indiferent de anotimp, care atunci când ajung pe malul mării, fie că e furtună sau că apele sunt calme și liniștite ca oglinda, se simt oarecum acasă.
Îmi aduc aminte că vara trecută, într-unul din sejururile mele de o lună din Țara Galilor, acolo unde plaja este pustie, iar marea de o fascinație de nedescris, mai ales că pare mai vie decât în alte locuri datorită mareei care parcurge uneori câte un kilometru de la mal în depărtare, am trăit cel puțin două întâmplări care mi-au confirmat că aș fi fost probabil cândva o ființă a apelor mării. În Borth, locul unde merg și petrec zilele, de dimineața până seara pe plajă, citind sau pur și simplu privind culorile în mișcare continuă ale mării și ale cerului, m-am nimerit într-o după-amiază, cam ca de obicei, singură pe malul golfului Ceredigion. Era una dintre acele după-amiezi atât de calde, încât marea părea un lapte cald în soare. Valurile erau suficient de mici încât să simți că marea se joacă cu tine și numai cu tine, am intrat în apă – soarele era către apus, drept pentru care culorile, așa cum numai insulele le pot avea, deveniseră mult mai intense. Mareea era în creștere, apele se deplasau ușor, dar sigur, dinspre larg spre mal. Eram în apă, nici țipenie de om și mă jucam în valuri, pluteam, era unul dintre momentele de plenitudine, fericire solară și marină când picioarele și mâinile și părul îmi erau doar prelungiri ale valurilor, când am simțit o atracție teribilă de a mă lăsa, cu fiecare val, dusă tot mai departe de maluri. M-am lăsat suficient de mult purtată de atracție, de chemarea aceea interioară a valurilor, de cerul ce se îmbina cu marea în depărtare, încât și eu mă simțeam parte integrantă din acel paradis la care putem de cele mai multe ori doar visa. Am lăsat valurile să mă ducă suficient de mult, dar și de puțin cât să nu îmi pun viața în pericol. Eram pe trei sferturi sub zodia mării, doar o pătrime mai eram rațională și știam că este unul din puținele momente în care, iluzoriu sau nu, marea era numai a mea sau/și eu numai a ei, ca un cântec ce leagă nu numai malurile și apele unele de altele, dar și lumile. Mă întâlnisem cu marea pe graniță, o lăsasem să mă ducă acolo unde nu mai aveam corp, vedeam cu apa din corpul meu, părul meu devenise val…M-am întors însă, nu voisem să trec granița, dar i-am rămas recunoscătoare mării pentru apropierea de limita dintre lumi pe care mi-o oferise. Știusem atunci că eram o ființă a ei și că așa voi rămâne, dar și că fiecare moment petrecut departe de valuri este doar o așteptare a reîntâlnirii.
Marea în Borth, Țara Galilor, în ziua apropierii de graniță. @ Emilia Ivancu
În altă zi, în care se anunțase o zi toridă pentru malurile galeze, m-am pregătit intens să nu plec de pe plajă, să savurez totul, să sorb soarele și sarea și să mă las copleșită de tot albastrul și nuanțele lui. Ziua s-a dovedit toridă, nici măcar pe malul spaniol nu trăisem o asemenea intensitate a căldurii. Și am adormit, în briza ușoară, pe mal. Cred că nu departe mai erau și alți oameni, era o zi așteptată de toți, iar cerul era atât de senin că semnalul de telefonie de pe malul irlandez era chiar mai puternic decât cel britanic, ceea ce pentru mine se întâmpla pentru prima dată. Apa era atât de calmă, de nemișcat. M-am trezit, buimacă, probabil de căldură și sete, dormisem vreo 2 ore și visasem că eram între valuri, când am văzut doi delfini înotând alături de mine. Delfinii sunt destul de des întâlniți pe malul Ceredigionului, dar nu neapărat în Borth, unde apa este destul de puțin adâncă. Nu văzusem încă nici unul până în acel moment acolo. Așa că, buimacă de somn, mi-am dat seama că sunt într-adevăr pe mal, că am adormit. Îmi simțeam pielea încinsă și întinsă de sare când m-am hotărât să intru în apă. Am privit de pe stânci apele și am văzut, spre stupoarea mea, doi delfini înotând între ape. Pentru moment, nu am știut dacă ceea ce văd e vis sau realitate, erau cei doi delfini din visul meu de dinainte, traversau apele într-un înot ce părea dans…mă miram că nimeni nu reacționează, nimeni nu părea să îi observe… au trecut înot de stânca din depărtare și s-au făcut nevăzuți. Am rămas împietrită de puterea pe care o avea marea asupra mea. Era o altă dovadă că este ceva în mine pe care doar marea îl înțelege și că există un limbaj al mării pe care numai oamenii ei îl pot auzi.
Unul dintre delfinii dintre valuri, Borth, 2017. @Emilia Ivancu
Fiecare dintre noi devenim măcar din când în când, dacă nu suntem tot timpul, un fel de Thalassa sau, pe mal, devenim fascinați, precum pictorul lui Baricco, de linia care desparte valul de mal, linie pe care de o viață încerca să o picteze și nu reușea.
Marea este acea parte din noi care ne vorbește despre adâncuri, vise, granițe ale adâncului nostru propriu. Iar toți acei Thalassa care suntem pe rând și deodată suntem prelungiri ale ei. Din noi cântă uneori ea, marea, alteori urlă, alteori se revoltă, alteori se retrage, alteori e calmă. Fiecare dintre noi e câte o mare – iar mările sunt un infinit mister, de aceea numai prin ea uneori, ajungând pe malul ei, ajungem la noi înșine, într-un sentiment de acasă.
