Poetul scoțian din insulele Orkney, George Mackay Brown, își încheia unul din volumele sale, Pe urmele ciocârliei (Following A Lark, 1996), cu un poem prin care poeții zilelor noastre, precum barzii uitatelor vremi de demult, au menirea de a ciopli rune – un soare, o corabie, o stea pentru ca un copil poate, cândva, să le descifreze sau pentru ca de lângă o piatră să țâșnească un izvor în drumul unui călător, iar apoi, când runele se vor fi cioplit, poeții să se bucure de tăcere.
Doar că barzii din trecut nu erau doar făuritori de versuri, de legende sau povestitori, erau și păstrători ai poemelor, baladelor și legendelor străvechi, pe care le interpretau ritualic, însoțindu-le cu acorduri de harpă, de liră, de flaut sau alte instrumente, toate amintind de vremuri și mai îndepărtate, în care versul acompaniat de muzică făcea parte din ritualurile sacre, din procesele de inițiere ce însoțeau omul în etapele cele mai importante ale vieții sale, de la naștere și iubire până la război și moarte. Această însoțire permanentă dintre vers și muzică avea să se mențină până la apariția tiparului în Europa la mijloc de secol XV, o inovație ce avea să schimbe fundamental raportarea omului la propria sa creație sau la patrimoniul păstrat până atunci, de cele mai multe ori, în formă orală. Nu întâmplător, unul dintre primele texte tipărite de Johannes Gensfleisch, alias Gutenberg, este un fragment din Cartea Sibilelor. Acesta a fost și momentul în care un text poetic, o legendă, o baladă a putut să se desprindă cu adevărat de instrument și să călătorească independent, liber, ieșind de sub restricția inițiaților, barzilor sau, în cel mai fericit caz, de sub cea a manuscrisului. Dovadă stau până astăzi, pentru caracterul aproape sacru al poemelor lirice sau epice care erau obligatoriu însoțite de muzică, mai ales la popoarele ce au o bogată tradiție orală, cuvintele care desemnează actul de a „spune” un poem, dar și pe cel de a cânta, din gură sau la un instrument sau substantivele care desemnează atât „poezia”, cât și „muzica”. De exemplu, substantivul cerdd în limba galeză înseamnă azi „muzică”, dar și „poem”, iar românescul cântec păstra, până nu foarte demult, ambele sensuri. Verbul can din irlandeză exprimă atât ideea de „a cânta”, cât și de „a vorbi”, la fel și continuatorii latinescului cantare din limbile romanice care se folosesc cu sensul de „a cânta” și de „a cânta pe cineva”, adică „a povesti faptele lui”, precum în greaca veche sau, luând un exemplu din limbile slave, ca în limba polonă în care verbul śpiewać ce înseamnă „a cânta propriu-zis” are aceeași rădăcină cu verbul opiewać, folosit pentru a reda sincretismul dintre muzică și poezie întâlnit în baladele epice vechi. Și mai relevant este tot un exemplu galez, unde verbul canu desemnează astăzi acțiunea de „a cânta din gură”, pentru instrumente folosindu-se verbul chwarae, care înseamnă „a juca/a se juca”, precum francezul jouer, însă pentru harpă – instrumentul vechilor barzi galezi ce acompania poezia, baladele, poveștile mitologice – folosindu-se tot verbul canu și creând sintagma canu’r delyn – „a cânta la harpă”. Evident în acest context, ne face cu ochiul tot limba română, care păstrează verbul a cânta atât pentru vocal, cât și pentru instrumental.
Astăzi când se vorbește de poezie, se spune adesea că este o stare anume, care ține fie de inspirație, atunci când poezia se creează, fie de tensiunea emoțională ce se poate transmite prin textul scris sau, de ce nu, prin ascultarea acestuia în interpretarea cuiva. Nu ne aflăm însă departe de o formulă bardică, „starea de cântec”, formulă întâlnită în culegerea de rune tradiționale finlandeze alcătuită de Elias Lönnrot, Kanteletar, în 1840, cel care a dăruit publicului, mult mai cunoscuta Kalevala. „Starea de cântec”, conform introducerii scrise la ediția finlandeză a unei selecții din Kanteletar, de către Senni Timonen, (Culegere de rune tradiționale finlandeze alcătuită de Elias Lönnrot. Antologie, traducere și note de Ion Stăvăruș și Lauri Lindgren, Turku, 1985, într-o ediție numerotată și limitată la 450 de exemplare) grupează așadar o serie de texte lirice din prima Carte a culegerii, alese de către Elias Lönnrot însuși, care sunt dedicate acelei stări de grație, stării de energie care pune lumea în mișcare și care amintește de caracterul sacru al actului cântării, din care magicul nu lipsește, lumea fiind încă o lume vrăjită:
„De mă iau cu cântecele,
viersuindu-mi imnurile,
sorbii-n curte-ncep să crească
și-n ograd-un stejar falnic
ramuri drepte-și rânduiește;
cîte-un fruct poartă tot ramul,
fructu-i cins cu brâu de aur,
pe brâuț stă cuculețul.
Și când cântă mândru cucul,
spumă de-aur are-n gură,
și pe gușă-i curge-aramă,
dar pe pământ strop nu curge,
să se piardă în țărână.
Eu atunci dobor stejarul,
în bucăți tai apoi sorbii,
din trunchiuri să fac butoaie,
din vârfuri la bărci catarge,
din mijloace – mese de-oaspeți
și din ramuri cofeioare.”[1]
Pe lângă textele lirice grupate în „Starea de cântec”, mai întâlnim diverse texte dedicate tuturor – femei, bărbați, copii și anumite momente de viață: regretul nașterii, nunta, cântece de leagăn, cântecele fetelor sau flăcăilor în diverse situații, războiul, vânătoarea, cântece de fată, cântece de noră. Toate acestea au fost adunate fie înainte de alcătuirea Kalevalei, fie în timpul în care culegea textele ce aveau să compună marea epopee, din toată activitatea lui Elias Lönnrot reieșind clar influența romantismului german în culegerea și prelucrarea materialului. Tot Lönnrot este cel care creează un nou cuvânt în limba finlandeză, „kanteletar”, pornind de la denumirea instrumentului ancestral kantele, la care adaugă sufixul feminin regal –tar, închipuind astfel, după cum spune Senni Timonen în studiul său introductiv la ediția finlandeză a traducerii românești din 1985, „duhul feminin al kantele-ului”[2], zeița poeziei, poezia însăși, dar poezia bardică, cea însoțită de muzică, cu alte cuvinte – cântecul, cu ambele sensuri discutate mai sus.
Toată această denumire se prelungește însă în mister, precum toate miturile și legendele. Denumirea instrumentului kantele, chiar pentru urechea românească, creează o directă asociere cu verbul a cânta datorită rădăcinii kan-, atât de comună spațiului lingvistic indo-european. Cu toate acestea, limba finlandeză fiind o limbă fino-ugrică, nu ar putea avea o asemenea înrudire, drept pentru care se presupune, și datorită extremei răspândiri a instrumentului, din spațiul grecesc până în cel rus, cel baltic sau chiar până în cel gruzin, că și finlandezul kantele și estonianul kannel ar fi un împrumut lingvistic de la unul din popoarele cu care se învecinează sau cu care a avut contact, cu atât mai mult cu cât în lituaniană, același instrument are denumirea kanklės sau în polonă gęśle (care derivă din protoslavul *gandlĭje). Denumirea își păstrează rădăcina și în alte zone din spațiul indo-european, de exemplu în greacă kanon, dar și în afara lui: în arabă qanun sau în gruzină kankula, iar teoriile sunt multiple, niciuna însă nelămurind originea misteriosului instrument sau a denumirii sale. Faptul istoric cade evident în plan secundar, de importanță fiind însă răspândirea fenomenului bardic și nevoia universală, ancestrală de a păstra uniunea dintre muzică și poezie.
Kanteletar, practic, dar și simbolic, așa cum a fost gândită culegerea de către Elias Lönnrot, merită o readucere în prim-plan atunci când vorbim de poezia lirică anonimă, cu atât mai mult cu cât ea își păstrează dimensiunea mitică prin forma textelor, dar și prin conținutul lor. Kanteletar este, până la urmă, „starea de cântec” însăși, arhetipul poeziei, dar și al mitologiei. Și alte cuvinte mai expresive decât cele ale lui Elias Lönnrot când se i se adresează lui Kanteletar nu pot fi atunci:
”Kanteletar, urmează-ți calea, (…) adu mărturie despre viața, obiceiurile, sufletul și alte urme ale trecutului, fii cel ce arată drumul pentru cântecul și cântăreții viitori ai Finlandei și fii plăcut însoțitor pentru ceilalți prieteni și prețuitori ai tăi…!”[3]
În lumina viziunii pe care a avut-o Elias Lönnrot cu privire la destinul zeiței Kanteletar, întrupată în culegerea lui de cântece, rubrica omonimă KANTELETAR își propune să ofere cititorilor LDA câte un episod-incursiune în diverse spații culturale mitologice, în diverse balade, legende, poeme sau tradiții care să ne readucă, pentru o clipă, „starea de cântec”.
Pentru a asculta cum suna coardele de la kantele, iată și o melodie interpretată de trupa Tui Tui Tuomen Kukka, din regiunea de graniță dintre Finlanda și Rusia, Karelia. Cântecul, desprins din lumea din Kalevala și Kanteletar, spune povestea unei tinere fete care își caută destinul și se adresează mamei ei, versurile fiind de o frumusețe aparte.
Imagine cover: Kanteletar – Culegere de rune tradiționale finlandeze alăcuită de Elias Lönnrot. Antologie, traducere și note de Ion Stăvăruș și Lauri Lindgren, Turku, 1985. (foto: Emilia Ivancu)
[1] Culegere de rune tradiționale finlandeze alcătuită de Elias Lönnrot. Antologie, traducere și note de Ion Stăvăruș și Lauri Lindgren, Turku, 1985, într-o ediție numerotată și limitată la 450 de exemplare și fiind tipărită în seria publicațiilor de limbi romanice de la Universitatea din Turku, Finlanda, p. 25.
[2] Senni Timonen, studiu introductiv la Culegere de rune tradiționale finlandeze alcătuită de Elias Lönnrot. Antologie, traducere și note de Ion Stăvăruș și Lauri Lindgren, Turku, 1985, p. 13.
[3] Elias Lönnrot (Helsinki, 1840), Culegere de rune tradiționale finlandeze alcătuită de Elias Lönnrot. Antologie, traducere și note de Ion Stăvăruș și Lauri Lindgren, Turku, 1985, p. 18.