Discursul îndrăgostit este astăzi de-o singurătate cumplită

Cum se poate vorbi despre iubire atunci când vorbim despre iubire? Cum putem spune lucrurilor care ne înfășoară viața, și mâinile, și mintea chiar? Cum putem spune lucrurilor care ne definesc ca oameni prin poveștile de dragoste pe care le trăim? Despre iubire s-a vorbit în toate felurile posibile pentru că și iubirea are un spectru de culori atât de variat încât de fiecare dată când iubim e cu totul altfel. Trei dintre cărțile pe care le-am găsit originale în discursul lor despre iubire sunt Studii despre iubire de Jose Ortega y Gasset, Fragment dintr-un discurs îndrăgostit de Roland Barthes și Eseuri de îndrăgostit de Alain de Botton. Și totuși, fiecare dintre ele are pretenția intelectualului care disecă sentimentul, nerămânând foarte multe după el, fie că este vorba despre eseurile lui y Gasset, fie că e vorba de mozaicul intertextual al lui Barthes, fie de romanul jucăuș, dar ușor abisal al lui Botton. Există însă la începutul cărții lui Barthes un citat din care am reținut un fragment cât zece mii de tratatate și care este emblematic pentru felul în care contemporaneitatea noastră trăiește sentimentul iubirii: „discursul îndrăgostit este astăzi de-o singurătate cumplită”¹. Această afirmație pare a fi fost scrisă ușor pentru a atârna greu în inima celui care o va citi, ea reprezentând și motivația cărții pe care o anticipează și pe care astfel o și justifică. Veți spune că discursul îndrăgostitului va fi fost întotdeauna de o singurătate cumplită, de la tânărul Werther până la Oneghin, de la Anna Karenina până la Hester Prynne și la toate personajele literare care au suferit din iubire. Și au fost oare personaje care nu au suferit din iubire? Pentru că poate exista oare viață dacă nu există iubire? Și totuși, discursul literar uneori ratează întocmai esența iubirii, fie e prea încărcat, fie e prea filosofic, fie prea rațional, fie prea erotic, fie prea alambicat, fie prea pudic, fie prea intelectual, fie prea simplist.

În imagine: Vivien Leigh în rolul Annei Karenina, 1948. (sursa foto: bfi.org.uk/news/anna-karenina-screen-style-icon)

Există însă o simplitate profundă atunci când vorbim despre iubire pe care îmi pare că o exprimă cel mai bine textele cântecelor populare, fie că vorbim de spațiul românesc, fie de alte spații cultural-lingvistice. Poezia populară, de cele mai multe ori însoțită de cântec, este cea care, deși exprimă singurătatea, nu este totuși acel discurs îndrăgostit cumplit de singur despre care vorbește Barthes, pentru că mediul în care au fost create textele populare era un mediu în care omul era perfect integrat, în care exista o modalitate de transmitere a sentimentului de iubire, dar și a celui de singurătate, într-un mediu care răspundea, singurătatea nefiind percepută decât ca absență a persoanei iubite, nu și ca abandonare și gol, așa cum este perceput astăzi. Culegerea de cântece populare intitulată Cu cât cânt, atâta sunt. Antologie îngrijită și studiu introductiv de Ovidiu Papadima (Editura pentru Literatură, București, 1963) reprezintă un material folcloric foarte bogat, în care cântecul stă la baza existenței umane. Evident, marea parte a textelor sunt cântece și doine de dragoste, unele de jale și pierdere a iubirii, altele de descoperire a ceea ce înseamnă iubirea. Simplitatea textelor este o simplitate a lucrurilor grele, sentimentul transpus acolo este cât se poate de uman și de firesc în naturalețea lui. Unul dintre cele mai impresionante texte este acela care redă o scenă în care tânărul pare a fi răpus de o boală, iar iubita lui îi ține lumânările aprinse, rugându-l în același timp să se însănătoșească:

La casa cu trăstioară

Foaie verde sălcioară,

La casa cu trăstioară,

Zace-un voinicel în boală.

Nu știu, zace, ori ce face?

Că gurița nu-i mai tace.

Îl păzește-o fată mare

Cu trei lumânări de ceară.

Zaci tu, neică, ori e scoală,

Ori dă-mi și mie din boală!

Căci mie mi s-a urât

Perinița tot mutând;

Nici la cap, nici la picioare,

Nici la vânt, nici la răcoare.

-Eu atuncea m-oi scula

Când tu mie mi-i da:

Mure coapte-n postul mare

Și caș dulce-n timp de iarnă,

Sloi de gheață-n primăvară.

Mure copate-s ochii tăi,

Și caș dulce-i fața ta

Sloi de gheață inima!²

(sursa foto: historia.ro/exclusiv_web/general/articol/doina-cantecul-romanilor-cine-scornit-doina-arsa-i-fost-inima)

Singurătatea celui îndrăgostit avea în timpurile mai vechi ecou în flori, plante, copaci, vântul și păsările erau mesagerii, apa era oglindirea sinelui sau a celui iubit sau toate acestea puteau, la rândul lor, să ducă blestemul celui care suferea din dragoste. Așa că putem întâlni un text care exprimă euforia iubirii precum:

Mândră, subțirea în trup,

Că frumoasă te-ai făcut,

Cu ochi negri de ochit,

Cu gură de celuit

Și sprâncene de-amăgit!

Când îmi vine mândra-n gând,

Mă legăn ca iarba-n vânt;

Când îmi iesă mândra-n cale,

Mă legăn ca iarba-n vale.³

Din categoria blestemelor, iată câteva versuri cât se poate de expresive spuse de o iubită înșelată:

Bade, bădișorul meu,

Nu te-o blestema mai rău:

Da te-ajungă, bade-ajungă,

Dorul care te alungă,

Când e cerul fără stele,

Când sunt nopțile mai grele;

Pe la babe vrăjitoare,

După ierburi, pe răcoare;

La strigoi între hotară,

Când e noaptea mai amară;

Și-apoi bade bădișor,

De-i muri să mori de dor!⁴

Ne-o putem închipui pe Anna Karenina cântând astfel? Sau pe Werther? Greu nu ne-ar fi pentru că toate aceste personaje literare cunoscute au trăit aceeași dramă umană, iubirea le-a fost trăită tututor cu aceeași intensitate, iar singurătatea le-a fost mai mult sau mai puțin aceeași. Din textele populare, dincolo de drama umană rămâne însă și legătura, speranța implicită că nimic din ceea ce se întâmplă nu se întâmplă pe lumea aceasta fără un sens, de la naștere, iubire, suferință și moarte.