„Dacă rănești pământul, te rănești pe tine însuți”

Analizând mitologia și legendele popoarelor lumii, oricât de diferiți am părea că suntem astăzi, totuși, raportarea acestora la pământ și viață rămâne în esență aceeași. Mai mult decât atât, unele dintre filosofiile de viață ale multor popoare considerate multă vreme, chiar și azi, ca fiind sălbatice și exotice, conform teoriilor europocentriste și (neo-)coloniale, proclamă anti-violența, atât față de om, cât și față de pământ. Pe o hartă diacronică, dar și sincronică a pământului, îmi vine în minte o secvență de după atacurile din Paris din noiembrie 2015, devenită virală pe internet: la unul din locurile atacurilor, un tată încearcă să își liniștească fiul de 2-3 anișori care este speriat de teroriști pentru că aceștia au arme. Tatăl îi spune că și ei, cei adunați acolo, au, în schimb, flori. Copilul îl privește la început cu nedumerire, apoi mai întreabă o dată, să se asigure, dacă florile pot proteja și dacă de aceea sunt aduse acolo. Tatăl îi confirmă puterea de protecție a florilor și a lumânărilor aduse la locul masacrului. Din filmare, se vede foarte clar cum privirea copilului se schimbă, cu înțelege un lucru de neînțeles, înțelege că există forță și în lucrurile și gesturile cele mai firave, în lucrurile cele mai blânde. Ca într-o oglindă, iată o altă situație:

„Văd în fața ochilor Drumuri ale Cântecelor întinzându-se de-a lungul tuturor continentelor și veacurilor, pentru că pe acolo pe unde omul a pășit, a lăsat în urmă un șir de cântece (din care putem să mai prindem, din când în când, și azi câte un ecou); și toate aceste cântece-cărări, toate fac drumul înapoi în timp și în spațiu, către un punct izolat din savanna africană, unde Primul Om, atunci când a deschis gura în fața lucrurilor înspăimântătoare din jurul său, a cântat primul vers din Cântecul Lumii: Eu sunt!”. [1]

Cele două secvențe nu diferă prea mult una de cealaltă, chiar dacă le despart câteva milenii. In ciuda timpului, și a spațiului, a rămas în unii oameni credința în forța actelor de bunătate și frumusețe. Nici florile aduse la locul masacrului, nici cântecul Primului Om în fața necunoscutului nu sunt gesturi de pasivitate, din contră, puterea lor intrinsecă se află întocmai în refuzul de a acționa cu violență. Cea de-a doua secvență este un fragment dintr-o carte a scriitorului și jurnalistului britanic Bruce Chatwin (1942-1989), intitulată „The Songlines”, publicată în 1987, înainte de a muri și grăbit cumva de boala care îl măcina. Era unul dintre primii bolnavi de SIDA. Cartea lui „Songlines” (Drumurile Cântecelor) este dedicată filosofiei animiste a triburilor aborigene din Australia pentru care întregul continent era o hartă de drumuri muzicale sau, numite și altfel – Cărări ale Viselor pentru că fiecare asemenea cărare a fost visată de către unul dintre Strămoși.

Cartea lui Bruce Chatwin este un amestec de jurnal de călătorie, studii de etnogeologie, eseu, note de lectură – toate încercând să demonstreze, pe baza credințelor aborigene, propria lui teorie cum că la început, înainte de a vorbi, omul a cântat, și-a cântat universul și viața, în funcție de ce a văzut în jur, în natură. Totodată, unindu-și propria credință cu cele ale localnicilor australieni, Bruce Chatwin își exprimă convingerea în starea nomadă perpetuă a naturii umane. Omul s-a născut să călătorească pentru că tot pământul e al lui, cu care se și identifică.

Una dintre credințele de bază ale aborigenilor, strâns legată de pământ, prezentată chiar la începutul cărții, este următoarea:

”Pământul i-a dat viață omului, i-a dat hrană, o limbă și inteligență; tot pământul l-a luat pe om înapoi când a murit. Țara unui om – chiar și o bucată de pământ sterp pe care nu crește decât o mână de spinifex[2] era ea însăși o icoană sacră ce trebuia să rămână neatinsă, nerănită. […] A răni pământul înseamnă a te răni pe tine însuți, iar dacă alții rănesc pământul, te rănesc pe tine. Pământul ar trebui să rămână neatins așa cum era în Vremea Viselor când Strămoșii i-au cântat Pământului să se nască.”

Strămoșii din timpul mitic, numit de aborigeni Vremea Viselor, au creat pământul prin marcarea acestuia și a unor cărări cu versuri și note muzicale, iar aceste Drumuri ale Cântecelor sau Cărări ale Viselor sunt modalitatea de a străbate pământul fără o altă hartă, fără a cunoaște limba vecinilor care, în schimb, recunosc la rândul lor cântecul ce îi servește călătorului și de pașaport cum ar veni, și de hartă, și de sursă de hrană (cunoașterea și cântarea Drumurilor Cântecelor garanta și ospitalitatea).

Iată cum descrie Bruce Chatwin viziunea cosmogonic aborigenă:

„Cântând lumea să se nască, Strămoșii au fost poeți în sensul originar al cuvântului poesis, ce însemna creație. Nici un aborigen nu s-ar putea gândi că lumea creată ar fi putut fi în vreun fel imperfectă. Viața aborigenilor avea un singur scop: să păstreze pământul așa cum a fost și cum ar trebui să fie. Iar omul care străbătea pământul întreprindea o călătorie inițiatică. El călca pe urmele Strămoșului său. El cânta versurile Strămoșului său fără a schimba vreun cuvânt sau vreo frază muzicală și astfel dădea din nou naștere Creației.”

Mai mult decât atât, omul își cunoștea tatăl, dar trebuia să cunoască și geografia locului unde s-a născut, povestea fiecărei stânci sau a animalelor din jur, a păsărilor, a florilor și copacilor, dintre care unul dintre elemente era totemul familiei lui. De învățat să vorbească, omul a învățat să vorbească prin cuvintele din versurile acestor Drumuri ale Cântecelor. Iar la câte limbi erau vorbite în Australia, locuitorii de la frontieră știau întotdeauna și limba vecinilor pentru a putea comunica mai bine.

În toate această încrengătură ce pare de-a dreptul utopică pentru societatea și mentalitatea europo-centristă, modernă, a secolului 21, nimic nu era separat de nimic și totul, inclusiv omul, era parte din această hartă de cântece a lumii. Iar harta funcționa în așa fel încât, păstrând linia Drumului Cântecelor, călătorul putea să recunoască, în funcție de tonalitatea melodiei în primul rând, de gravitatea ei, peisajul. Dacă, în drum, călătorul întâlnea o stâncă, putea recunoaște obiectivul de pe harta lui muzicală după ceea ce el însuși cânta, dacă întâlnea un râu, cântecul lui îi arăta prin sunet râul. Astfel toată lumea cunoștea linia muzicală a tuturor cântecelor, fără a cunoaște neapărat cuvintele din toate limbile vorbite pe etritoriul Australiei, dar putea să introducă propriile cuvinte din limba sa în această linie muzicală și cei doi se recunoșteau fără a se fi întâlnit vreodată.

Astăzi, din cultura aborigenă, recunoscută ca fiind cea mai veche cultură în viață, veche de peste 50.000 de ani, devenită patrimoniu mondial, a rămas puțin în comparație cu perioada pre-colonială. Sunt sigură, pe de altă parte că aceste puține idei ale concepției aborigene despre pământ și lume pe care le-am atins prin intermediul cărții lui Bruce Chatwin, vor părea multora dintre domniile voastre cu mult superioare sălbăticiei și violenței societăților moderne contemporane nouă sau istoriei coloniale, ale cărei efecte le vedem preabine și astăzi. Evident, aceste idei nu trebuie citite, așa cum nici nu au fost propuse spre lectură, în spirit ipocrit – nu este vorba despre negarea valorilor modernității, dar ne putem întreba dacă omul nu a trecut deja limita de rănire a pământului care i-a dat și viață, și hrană, și o limbă de vorbit, și inteligență. Oare nu e adevărat totuși că, rănind pământul, ne rănim pe noi înșine? Tot cultura aborigenă presupune că, pentru a te întoarce acolo de unde ai plecat, poți cânta același cântec-hartă pe urmele căruia ai venit, dar invers. Cu alte cuvinte, drumul poate fi făcut și înapoi, pentru că cine știe Drumul Cântecelor, deține și cheia întoarcerii. Dacă noi, însă, am uitat calea întoarcerii, putem totuși să mai ținem în mâini flori și să folosim întotdeauna cea mai mare forță, cea a binelui. Cred că trăim acum acele vremuri când pământul are nevoie de noi, să îl protejăm, când trebuie, înainte de toate, să răspundem cu flori și cu cântec. Poate atunci, totuși, vom găsi drumul înapoi…

Foto 1: autor Colleen Wallace Nungari; Dreamtime Sisters (Surorile din Vremea Viselor), de pe aboriginalartstore.com

Foto 2: coperta cărții „Songlines”, de Bruce Chatwin.

[1] Fragmentele sunt preluate din volumul „Songlines”, de Bruce Chatwin, Penguin Books, Londra, 1987, traducerea Emilia Ivancu.

[2] Plantă erbacee specifică Australiei.