Clopotele dintre ape și coarnele de cerb

Atlantida, biblica Arcă a lui Noe, Lacul Roșu – sunt doar trei dintre multele, foarte multele istorii ale unor locuri, ale unor lumi care se spune că au fost, cu mult timp în urmă, înghițite de ape. Memoria colectivă a păstrat însă sub forma diverselor legende sau mituri, aceste istorii. Unul dintre aceste locuri se află în Marea Britanie, mai precis pe coasta de vest a Țării Galilor, în ținutul cunoscut în galeză sub denumirea de Ceredigion (englezescul Cardigan). Pe malul Mării Irlandei, în orașul galez Y Borth, se află și astăzi urmele unei păduri pietrificate, urme care pentru mulți ani s-au văzut doar în zilele în care refluxul era foarte mare. Din anul 2012 încoace însă, din cauza întețirii furtunilor de pe mare în perioada decembrie-ianuarie, pădurea veche de 5 mii de ani a început să iasă la suprafață din ce în ce mai mult, fluxul foarte înalt, valurile care au răscolit solul dormind de mii de ani, aducând la suprafață urmele a ceea ce rămăsese pentru galezi doar o legendă. Dar care era legenda? Poate de acolo ar trebui să începem.

Tradiția povestașilor și a istorisirii poveștilor a fost și este încă specifică lumii celtice, drept urmare și celei galeze. Poveștile despre Celălalt Tărâm, exotice și amețitoare, întunecate și periculoase, ciudate și comice, o lume plină de ființe marginale și neînțelese, de lumi scufundate și graiuri dispărute, o lume a viselor – aceasta este lumea care mai este păstrată însă destul de bine de lumea galeză și astăzi, mai ales sub revigorarea, începând cu mișcarea Flower-Power, a artei de a istorisi, de a povesti. Am cunoscut într-una din șederile mele în Țara Galilor un asemenea povestitor – numele lui este Peter Stevenson și este fascinat de lumea ființelor imaginare, de povești și mituri pe care le spune cu mare talent și patos, uneori într-o engleză amestecată cu elemente galeze, dar este la fel de fascinat și de lumea obiceiurilor, legendelor și miturilor românești cu privire la care curiozitatea lui este nesfârșită. Anul acesta, de Crăciun, pe care l-am petrecut în Borth – pe malul pe care mai freamătă și azi pădurea împietrită de sub ape, am primit din partea lui Peter volumul lui de povestiri culese, auzite, găsite în biblioteci sau manuscrise, șoptite, cântate și pe care le spune oriunde merge. Cartea poartă titlul CEREDIGION FOLK TALES – POVEȘTI DIN CEREDIGION (Editura The History Press, Gloucestershire, 2014) și conține treizeci de povești și legende care acoperă tot spațiul din Golful Ceredigion. Titlurile sunt cât se poate de haioase sau/și bizare: Podul Diavolului, Războiul micului gentleman englez, Câinele fără cap din Penparcau, Copacul vorbitor din Cwmystwyth, Elefantul care a murit în Tregaron șamd. Povestea lumii înghițite de ape din Borth, pe care o auzisem mai demult de la un alt prieten, muzician și poet, Diarmuid Johnson, care a reluat și el legenda într-un poem în limba galeză și care îmi și arătase pentru prima dată pădurea dezvelită de ape, se regăsește și în cartea lui Peter Stevenson sub titlul Pădurea pietrificată, în trei variante. Cea mai cunoscută variantă, culeasă de Peter Stevenson, apare în faimosul manuscris galez din secolul al 13-lea, Llyfr Du Caerfyrddin (Cartea neagră din Carmarthern). Istorisirea este plasată într-un timp mitic de la bun început pentru că ea vorbește despre vremea când cele două maluri despărțite azi de ape, coasta de vest a Țării Galilor și coasta de est a Irlandei ar fi fost un singur tărâm. Ea începe așa:

A fost odată un ținut, astăzi scufundat sub ape, un ținut care se întindea de la munții Țării Galilor până la dealurile Irlandei. Și rege era Gwyddno Garanhir, care-și numise regatul Maes Gwyddno. Iar ținutul era bogat, cu 16 orașe și un castel, cu pământ fertil și bogat.

Mai aflăm apoi că regele Gwyddno a construit pe malul mării, pe plaja actualului Borth, un sistem de drenaj și canale, de izvoare și de ziduri, toate menite să modernizeze orașul și să aducă localnicilor un nivel de trai mai bun. Iar păstrătoare și protectoare a Izvoarelor a numit-o pe fiica sa, Mererid. Trebuie spus că pentru tradiția celtică, izvoarele sunt asociate vieții, dar și sacrului. Și astăzi se întâlnesc în Irlanda, Țara Galilor sau Scoția acele izvoare sacre, a căror apă e considerată vindecătoare, ele devenind în timp un element important al creștinismului celtic. Așadar, păstrătoarea sacrului a devenit chiar fiica regelui Gwyddno. Regele avea însă un prieten bun, pe nume Seithennin, rege în ținutul învecinat, cu care îi plăcea să petreacă și cu care și câștigase multe lupte. Din nefericire, lui Seithennin îi căzuse cu tronc fiica lui Gwyddno, Mererid, păstrătoarea și protectoarea Izvoarelor și unde o întâlnea, îi propunea să fie iubita lui, iar tatăl ei îl încuraja. Însă Mererid nici nu voia să audă de Seithennin, îi plăcea îndeletnicirea ei, îi plăcea să se ocupe de izvoarele și canalele regatului, de apele pe care le iubea atât de mult. Pentru ea, Seithenin miroasea prea tare a băutură. Dar într-o zi, regatul a fost amenințat de trupe străine ce voiau să-l cucerească. Gwyddno și Seithennin au facut planuri de apărare, au mobilizat armatele și-au așteptat atacul. Însă Mererid, nefericită în regatul tatălui ei, mai ales că era mereu urmărită de Seithennin, își dorea ca regatul să fie cucerit de atacatori și ea să fugă. N-a fost să fie așa. Tatăl ei și Seithennin au câștigat bătălia și au umplut de sânge tot ținutul. Apoi, pentru a sărbători, au tăiat lebede, rațe, gâște, porci pentru festin și au chemat barzi din tot regatul să le cânte victoria, numai că, în nebunia petrecerii, nu a scăpat teafără nici Mererid. Seithennin a prins-o, i-a dat vin să bea, apoi a forțat-o să-l iubească. Însă, în timp ce meterezele lui Mererid era dărâmate și țipetele ei deveneau tot mai dureroase, a început să se înnegrească și cerul, s-a pornit vântul de la asfințit, s-au învolburat apele mării și o furtună nebună s-a pornit cum nu se mai pornise vreodată. Apele se răzbunau pentru că protectoarea lor fusese rănită. Toate zidurile de apărare au fost dărâmate, iar apele au inundat tot regatul. Prea puțini au supraviețuit – printre care regele Gwyddno și marele poet galez Taliesin. Gwyddno a supraviețuit pentru a vedea cum i s-a luat tot regatul și tot ce a avut mai bun și mai frumos. Și astfel a dispărut un regat sub ape. Iar astăzi se spune că, atunci când vremea este frumoasă și nu vuiește marea și nici vântul nu bate, se pot auzi de sub ape clopotele bisericii.

Din această legendă au rămas până astăzi trunchiurile pădurii din regatul lui Gwyddno care pot fi văzute mai ales vara când apele se retrag sau care pot fi simțite sub picioare, în zona Ynyslas, tot vara, când se poate înota și când marea este de o frumusețe nemaivăzută. Marea Irlandei, pe țărmurile galeze își schimbă culorile în fiecare secundă, lumina fiind extrem de clară și de proaspătă, iar diferența dintre flux și reflux putând fi, la extremă, chiar la aproape un kilometru. În decembrie 2015 am avut bucuria să petrec o după-amiază cu doi cercetători ai urmelor pietrificate de sub apele din Borth – Erin Kavannagh – specialist în mito-geologie și prietenul ei, arheologul Martin Bates de la Universitatea din Lampeter. Ei cercetează malurile mării din Borth de mulți ani pentru a vedea, cu fiecare nouă furtună, noi straturi ale lumii scufundate. În noiembrie și decembrie 2015, precum în ultimele trei ierni, țărmurile Țării Galilor au fost lovite de furtuni extrem de puternice care au scos la suprafață noi și noi trunchiuri de copaci pietrificați, dar nu numai. Borth este cunoscut, pe de altă parte, pentru mlaștina specifică, mlaștina fiind un foarte bun conservant (de exemplu, un manuscris irlandez din primele secole ale Irlandei creștine a fost găsit de un fermier irlandez, în urmă cu patru ani, aproape perfect conservat, el se găsește astăzi la Academia Irlandeză din Dublin). Acolo unde sunt acum urmele pădurii scufundate fusese cândva o prelungire a mlaștinii de astăzi, cea care a contribuit, în combinație cu sarea mării, la pietrificarea și conservarea trunchiurilor de copaci. Însă, așa cum îmi explicau Erin și Martin, cu fiecare nouă furtună, un alt nou strat este dezvăluit și trebuie să fii prezent să vezi urmele pietrificate ale vieții trecute atunci în timpul refluxului, pentru că, la următorul flux, urmele pot fi acoperite din nou. Mi-au arătat, în timp ce uimirea mea creștea cu viteză amețitoare, urmele unei căprioare conservate în turba pietrificată sau urmele unui copil de vreo 4-5 anișori. A fost o după-amiază de vis, în care și lumina atât de unică a țărmurilor galeze a potențat toate descoperirile. Am încheiat ziua cu senzația de a fi călătorit în alt tărâm.

În urmă cu nici o lună de zile, am primit vestea de la Erin că, în urma ultimelor răscoliri ale mării de mareele puternice, au fost aduse la suprafață craniul și coarnele unui cerb uriaș, intacte, vechi de aproape 4000 de ani. Dacă aș fi avut vreo urmă de îndoială privind urmele pe care mi le-au arătat în iarnă, acum știrea despre descoperirea coarnelor de cerb, care a ținut capul de afiș în Țara Galilor pentru câteva zile, și fotografiile m-au făcut să cred în puterea uluitoare a pământului și implicit a mării, care nu obosește să ne uimească. Coarnele de cerb sunt acum cercetate în Universitatea din Lampeter pentru a se stabili cu exactitate vechimea lor, însă s-a constatat aproximativ vechimea lor de patru milenii, care ar fi aparținut unui cerb uriaș din pădurea scufundată.

Pământul nu ne înșală, așa cum nu ne înșală nici memoria colectivă. Chiar dacă elementele legendei galeze îngemănează o perioadă pre-creștină cu una creștină (clopotele bisericii), chiar dacă totul este, la nivel faptic doar un mit, mitul este poate cel mai puternic adevăr pentru că el nu va putea niciodată fi infirmat sau confirmat în totalitate. Iar deocamdată, pe plaja din Borth, pădurii pietrificate i se mai redescoperă câte un strat, în timp ce urmele unei vieți trăite devin și ele tot mai vizibile – începând cu urma piciorului de copil și până la coarnele de cerb, cărora li se adaugă clopotele bisericii din zilele de liniște ale mării.

Foto 1: Trunchiuri pietrificate pe plaja din Borth. @ Emilia Ivancu

Foto 2: coperta cărții lui Peter Stevenson, Ceredigion Folk Tales

Foto 3: Țărmul mării din Borth în timpul furtunii @ Emilia Ivancu

Foto 4: Martin Bates și coarnele de cerb. (sursa: http://www.itv.com/news/wales/update/2016-04-28/4000-year-old-red-deer-skull-found-in-borth/)