Mihaela Miroiu
Pentru mine, cetățenia democratică a început în 22 Decembrie, 1989. Până atunci am fost, politic vorbind, o cifră statistică, un cap de locuitor, un om al muncii. Am devenit cetățeană pentru că sute de mii de oameni și-au riscat viața sau libertatea pentru ca noi toți să devenim asta.
Ani de zile am înghețat sau ne-am sufocat de cald în nesfârșite mitinguri și marșuri de protest, pentru fiecare drept, pentru pluralism, pentru democrație, pentru ca nimeni să nu mai fie mai presus de lege. La primele mitinguri și marșuri am stat sub amenințarea taburilor reale și a fricilor inoculate de mașinăria de propagandă.
Pe 13 ianuarie, 1990, Ion Iliescu, șeful FSN și totodată șef al statului, a anunțat că Frontul Salvării va participa la alegeri, deși rostul său declarat inițial era doar să asigure tranziția spre alegeri libere. Iliescu a spus, foarte sigur pe sine, că a trecut vremea partidelor istorice, că acestea nu mai au ce căuta în politică. Pe scurt, Frontul urma să candideze contra sa, la fel ca și PCR. Se voia partid unic. Asta ne-a hotărât să participăm la marele protest din 28 ianuarie, 1990. Am văzut, în fața ochilor mei, cum un protest pașnic, de peste 100.000 de oameni, desfășurat în în fața Guvernului, ca și cel din 1 februarie, 2017, se transformă. În primul rând eram izolați de tot restul țării. Televiziunea Română, unicul post din acea vreme, a refuzat să transmită pe lumină mitingul, fiindcă „era ceață”. O minciună sfruntată, petrecută într-o splendidă zi senină. Când s-a înnoptat, au început transmisia. Eram cu toții în fața parcului de la Guvern, așteptând ca să accepte conducerea FSN un dialog cu reprezentanții manifestanților. Deodată a început o mare presiune din spate. Am fost practic împinși până lângă porțile Guvernului. Din lateral au apărut mașini din care au coborât bărbați vânjoși, înarmați cu lanțuri și bâte și au început să spargă geamurile clădirii. În acel moment, TVR a început să transmită și să arate întregii țări că mii de huligani atacă Guvernul. Ne-am refugiat în metrou și am plecat spre casă. Mi-am sunat părinții:
– Mamă, uite ce s-a întâmplat!
– Taci din gură. Știm noi mai bine, am văzut la televizor. Nu vă e rușine? Așa v-am învățat noi? Ce vreți? Să aruncați țara asta în anarhie?
Pe 18 februarie, la un miting împotriva Securității, diversiunea a mers chiar mult mai repede. Nici nu am apucat să ne adunăm câteva sute de oameni, că cete de flăcăi vânjoși au descins și iarăși au spart geamurile Guvernului, incitând oamenii să intre înăuntrul clădirii ca să îi poată acuza autoritățile de vandalism și distrugerea instituțiilor statului. Plecasem de acolo încă la spargerea primului geam. Deja diversiunea ne-a mirosit din primul moment. Începusem să înțelegem cum funcționa simbioza între cei de la putere, aparatul represiv și media de propagandă și dezinformare.
Era o lume pe muchie de cuțit. Încă nedemocrată, dar însetată de libertate. Cu instituții care abia se înfiripau. O lume în care numai noi, cei de pe străzi, eram ai noștri. De fapt, până în 1996, așa am fost. Ne sprijineau doar partidele de opoziție. Comunicam telefonic. Ne adunam seara, „Acasă”, căci așa îi spuneam Pieței Universității. Ne adunam în zilele libere. Împărțeam viața noastră profesională cu învățarea și exercitarea celei civice și politice. Ne alfabetizam ca cetățeni activi.
Am răsuflat ușurați, pentru prima oară, în decembrie, 1999, când am fost acceptați să începem tratativele pentru aderarea la UE. A doua oară am răsuflet ușurați acum 10 ani, când am devenit parte a democrațiilor occidentale. Norocoșii istoriei. Marii norocoși. Între noi și democrația lor consolidată, între noi și civilizația lor, nu mai era o prăpastie, ci o diferență, mare, e drept, dar o diferență de grad, nu una de natură.
Întrebarea de care nu mă pot desprinde este: ceea ce se întâmplă de o săptămână încoace, la 27 de ani după începutul cetățeniei noastre politice, este un coșmar colectiv? O „Ziua cârtiței”, în care îți pui ceasul să sune a doua zi și, după ce sună, ne trezim fix la începutul zilei precedente, de fapt, în 28 ianuarie, 1990?
