Mihaela Miroiu 
Costinești și Vama.
În adolescență și tinerețe mergeam cu familia și prietenii vieții mele la mare la Costinești, apoi la Vama.
Costineștiul avea coerență arhitectonică și mai ales farmecul său de libertate, fie ea și controlată (minus la Epavă și Golful yoghinilor). Viața era predictibilă: răsărit de soare, umbrela de paie cu cele patru șezlonguri în jurul cărora ne puneam cearceafurile și în umbra cărora îngropam adânc în nisip pepsi și berea cumpărate la prima oră când (și dacă) se găsea pepsi. La 9 începea muzica la Radio Vacanța Costinești, pe vocea celui mai cultivat, iubit și apreciat disc-jockey, Andrei Partos. Cât era ziua de lungă se întâmpla ceva. Ceva frumos, plin de umor inteligent. De Ars Amatoria și Divertis. Copilul tribului nostru, Andrei Miroiu, umbla și se juca liber și fără riscuri pretutindeni, la fel ca toți ceilalți copii. La apus strângeam tabăra de pe mal și plecam la expoziții, spectacole, festival de film, discoteci. Niciodată în toți acei ani nu am văzut picior de mitocan și nu ne-a deranjat nimic kitsch. Era lumea liceenilor mari, a studenților, a tinerilor cu studii superioare sau măcar a acelor tineri care credeau în cultură, învățătură, bun simț, joie du vivre, comunitate, lipsă de snobism, asezonat cu un dram de flower-power. Mâncarea era tot mai puțină și mai proastă. Dar țăranii fierbeau porumb și vindeau prune. Murfatlar se mai găsea. Salam de Sibiu aveam în traistă. Ceva gogoși. Nițică pizza. Dar mai ales semeni. Tot timpul semeni. Fețe solare de oameni care voiau să uite pe ce lume trăiesc măcar 10 zile. Să uite, să râdă, să danseze, să se bucure de o bijuterie de plajă nesfârșită și de o mare după care îți puteai imagina că este orice tărâm.
Am intrat în Costinești acum 3 zile. Din nostalgie. Am fugit în 15 minute. Plastic, kitsch, mitocănie, plajă sufocată de birturi, tiribombe, micăreală, șezlonguri de plastic până la mare. Și o descompunere avansată a clădirilor Costineștiului coerent. Muzică de toate gusturile proaste simultan. Undeva, în zare, Evanghelista mai trăia ca o redută a nostalgiei, legănată de valuri și rugină. Nu voi mai merge niciodată acolo. Voi rămâne cu Costineștiul anilor 70-80. Amintirea unui respiro fericit.
Vama începutului anilor 90 era ceva mai complicată decât cea a studenților clujeni care descoperiseră cândva satul de pescari de la graniță. Era încă dominată de nudiști, de corturi și priciuri pe plajă. De casele mici tip vagon care găzduiau oameni și corturi și aveau mese mari, negeluite, sub nuci uriași. Partea cea mai sălbatică era ocupată de artiști vizuali care pictau, sculptau, mai vindeau ceva pe o sticlă de vodcă. Plaja era o mare uniune de triburi muzicale la care se putea afilia oricine și nimeni nu rămânea flămând. Totul se gătea la foc, pe nisip și se împărțea ca pâinea și peștii. Extract total de Flower-power. Nimeni nu se holba la nimeni. O libertate necontrolată și pe deplin asumată.
Am fost acolo o zi și o noapte, acum 3 zile. Plaja e mai îngustată. Construcțiile sunt haotice. Anarhie pe două picioare. Dar marea miroase la fel: a alge și guvizi. Țărmul sălbatic este la fel de seducător. Domină cârciumile de lemn, pictate psihedelic. Mai gătesc oamenii pe plajă și împart cu ceilalți, la ușa unor corturi de trib de prieteni. Plasticul e tot mai puțin, tot mai alungat. E aproape pe ducă. Muzica, în toată diversitatea ei, are farmecul bunului gust. Oamenii… da, oamenii erau aceeași, chiar dacă au trecut 21 de ani de când am fost acolo. Aceeași ca tip, indiferent că erau adolescenți, studenți, maturi sau chiar foarte maturi, în căutarea proustiană a vechii Vame. Nu e locul din care am fugit. E locul spre care aș fugi oricând între semeni.
