Alina Neagoe 
Nu mă mai satur privindu-mă!
Pentru prima dată
Îmi place incredibil de mult
Cum încap doar în pielea mea
Şi cum trăiesc doar în ochii mei.
Totul a început într-o zi de miercuri.
Mergeam pe ulița albă şi goală
Rugându- mă şi strigând, cât mă ținea gura, după ajutor:
-Ajutați-mă! Sunt singur, nicăieri, nemâncat şi nedormit!
Mă uitam în spate, speriat de o adunătură de stihii
Ale unor inşi pe care nu îi cunoşteam
Şi care îmi cereau mie, ultimul dintre cei din urmă încrezători,
Ajutorul…
În fața mea se zbătea un alb imens,
Singular, nepăsător, înspăimântător,
Care ținea locul unui sec şi nemilos „va urma”.
Pe ulița albă nu era nimeni.
Ignoranță?
Pe ulița albă nu se auzea nimeni
Şi cu toate astea ulița țipa
Atât de tare încât pietrele i se făcuseră praf alb.
Dumnezeu venise totuşi acolo, Își murdărise straiele de alb,
Dar nu S-a întors, părea că nu mă vede şi nu mă aude;
Mă ignora? Pe mine?
Purta o mantie pe care se mişca, mută, întreaga mea lume;
Şi-am stat prins ca într-o menghină,
Între un neam de stihii care mă trăgeau în spate
Şi un vârtej alb gata oricând să mă absoarbă.
Obosit şi clătinându-mă pe tălpile prea mici
Pentru greutatea pe care o căram,
Am căzut,
Am căzut pe ulița albă
Într-un moment în care lupta stihiilor cu albul singular
M-a învins…
Am căzut pe țipătul uliței, nu mi-am lovit decât ochii,
Mi-am lovit ochii cu care văzusem spatele Lui Dumnezeu,
Şi, din mândrie, declarasem întregii lumi că nu există;
Am căzut asemeni întâiului fecior al dimineții.
Căzând, am simțit că am trup, că am margini şi hotar,
Iar fericirea mărginirii m-a cuprins în brațe.
Am lăsat albul să mă inunde, să mă acopere, să mă ascundă,
Iar din mijlocul lui, căzut, am putut privi, în sfârşit Cerul.
Da, Cerul se vede cel mai bine de jos,
Într-o zi de miercuri…
