Alina NeagoeAlina Neagoe
20.07.2018

Poema ultimei cunoașteri

Zorile ce-mi bat din rai cu călcâie de bujori
Peste colbul zgâriat al nimicului de ieri,
Ca pe-un fir de samulastră
Mă găsesc zâmbind
Trist şi frânt de-o mână aspră,
Un sertar slujind;
Dragă, dragă viața mea frumoasă,
Veşnicia te apasă,
Din nimic venind…

M-am născut ca o suflare din bojoci de ierni,
Trâmbițat-au cu viforniți zilele de ieri
Mâinele ce mă primise plictisit de moarte,
Înc-o viață, înc-un trup, un pasaj din Dante,
Alte mâini neputincioase,
Altă gură goală,
Alte tălpi purtând pe poduri
Ziua ruptă-n țoală.

Am iubit şi-am râs de iarna-mi într-o zi de vineri,
O scânteie mi-a aprins flori în pomii tineri,
Dintr-un psalm de Macedonski mi-am zidit un cer,
Dintr-un stih un zbor înalt- meşter tinicher-…,
Ochii mi-au tânjit lumina,
Gura ne-nțelesul,
Între mâini purtat-am slobozi
Ochii ce-mi duc mersul
Totdeauna, azi ca ieri,
Către-altundeva,
Către-o lume, către-o casă ce…
Nu e a mea…

Moartea, veşnică fecioară, într-o zi de luni,
Din mănunchiuri verzi de rugi şi cozi de păuni,
Îmi va împleti o scară spre mijlocul verii,
Acele luminii-n august, marginea-ntâmplării
O vor coase într-un nimb;
Pură întâmplare!
Viața mea sau viața ta,
Diversificare,
O poveste spusă-n grabă
În atâtea limbi,
Cu final subînțeles;
Noroc că mor luni…

 

(sursa foto: fosile.wordpress.com)