Metafora

De o vreme, n-avea inspirație

Şi suferea, suferea teribil,

Poezia, precum o iubită nemulțumită,

Offffff, plecase, naiba știe unde, învăluită

În excesiv mister…

Pfuai…,cât o căutase, cât o căutase,

Zilnic adormea pe la șase,

Umbla pădurile, potecile,

Ba chiar si gările

Și toate bodegile

Unde, dup-un pahar cu absint,

O regăsea și o iubea în ropote de aripi de îngeri,

Nădușind cu nerușinare obloanele cerului,

De unde Dumnezeu, oare…?!e, ba da, sigur îi vedea,

Da’-n visul ăsta se făcea că El îngăduia nimicul omenesc

Și tăcea sau, mai degrabă, își făcea de lucru, preț de-un vis și-un pahar cu absint,

La contabilitatea zilelor albe

Pe care oamenii… și le cam dădeau pe sub mână, la negrul vieții;

O iubea cu lăcomie, o voia doar a lui, o săruta până ce norii cădeau amețiți

Peste ei, peste lume, cu-o pâclă de mirosuri cerești și sudori de stele,

O iubea!