Alina Neagoe 
Eu…sunt o stranie arcă,
Într-un colț, în suflet, adânc,
Păstrez pentru zilele negre
Trei flori,
Trei pumni de pământ,
Mai multe cuvinte şi-un gând,
Legate-ntr-o cârpă, din vreme :
-Mâine, când plouă iar,
Nu mă voi teme!
Am rupt copilăriei o floare,
E cea ce-o purtam ieri în păr,
Pe uliți, paparudă spre soare,
Rotindu-mi uimirea-ntr-un zbor
Deasupra vâlcelei umbroase
De unde smalțul liniştii începea
Şi dincolo de care credeam
Că cerul prin pajişti băltea,
Coborât în vedre de lemn
De iele cu cingători de lumină
Ce cuprindeau copaci-n blestem
Şi se iubeau, verzi, într-o horă de mână.
Am furat tinereței o floare,
I-am smuls-o chiar de lângă picior,
Cu roşu-i hăulind către zare
Dorința de viață şi dor,
Un dor nesfârşit de-napoi,
De lumi pe care nu le-am văzut,
Pe care le simt şi le port asupră-mi
De parcă doar eu le-am născut,
De lumi ce vorbesc în țărână,
Şi-n ochii bătrânului meu,
Amarul fără veac şi povara;
Mi-e dor să le port eu, mereu.
Mai port în suflet o floare,
Într-o ultimă suflare arzând
In ochii bunicii, pe care,
Bolta i-a vrut strălucind;
Şi-au murit şi iile, toate,
Şi şoarțele-n cer au tunat
Atâta prisosință în moarte,
De-ar fi Domnul mai cumpătat…
Şi nu voi şi nu ştiu anume
Atâtea din Cer a judeca
Dar, Doamne, în a ta astă lume
Moartea, de s-ar vindeca…
Eu… sunt o stranie arcă,
Un mozaic nemaivăzut
În care respiră deodată
Trei flori,
Trei vieți,
Trei pumni de pământ.
