Alina Neagoe 
Nicăieri lumina nu părea să se simtă atât de acasă precum în ochii și casa coanei Filomița, nicăieri aburii mâncărurilor nu ademeneau cu atâta forță până și cele mai tari și insensibile firi, transformându-le în copii blânzi, jucând nerăbdători țonțoroiul în jurul mesei în așteptarea străchinilor pline ale mamei, precum în bucătăria coanei Filomița, nici o mână nu mângâiase vreodată trupuri schiloade, prunci sărmani ori amărâți ai sorții, precum mâinile cucoanei.
Gheorghe o zări în capătul scărilor și o salută cu o mișcare amplă a capului, să se vadă măcar, pentru că, în privința vorbitului, era într-o mare încurcătură, așa că abia închegă, mai mult din cotorul limbii, un ”bună seara”.
Păi, îi spusese lui Florică al lui Bozgă, unul de prin sat, mai mic cu vreo trei ani decât el și care umbla mai mereu prin toate cotloanele țării, cumpărând sau vânzând te miri ce, că, în lumea a bună, femeile se salută cu ”săru`mâna”, că nu contează că ești bărbat, femeia se respectă începând de la salut.
El îl admira pe al lui Bozgă, era convins de iscusința lui, dar pe asta cu salutul nu o prea putea înghiți, indiferent de câte ori încercase să o ”rumege”, pe îndelete, tot de-a curmezișul îi venea. Păi, cum i-ar fi venit lui, va să zică, să dea ”săru`mâna” muiere-sii, Șerbanii, apă la moară, cum s-ar zice, apoi Gheorghiții din capul uliței, asta pe care o găseai pe oriunde te duceai și se uita șezută pe câte-un pietroi, pe la porțile oamenilor, până asfințea soarele, ori Radii Floarei, care știa tot ce se întâmplă și, mai ales, tot ce nu se întâmplă prin sat, și, de ce nu, coanei Filomița, care, în cele din urmă, tot femeie era și tot nu văzuse altarul, nici măcar la botez? I se părea ca și cum ai scărpina vacile în frunte ca să le crească și lor coarnele, să intre în rândul boilor. Și-apoi ce mai rămânea dintr-un bărbat ploconit în fiecare zi cu ”săru`mâna” în fața muierii?
Nu, nu era de el și nici nu era justificat, până la urmă chiar și în biserică bărbații intrau primii, ba, dacă întâlneau vreo femeie rătăcind cu ochii în flacăra lumânărilor să nu se stingă, musai făcea loc bărbaților să treacă și nu le sta dinainte, bărbații stăteau de-a dreapta altarului și începeau cântările, se miruiau primii, ieșeau primii și, astfel, lui Gheorghe i se părea că al lui Bozgă degeaba umblase în lung și în lat țara, că înțelesese exact pe dos tot ce văzuse.
-Mă, Florică, auzi, neică, nu te supăra pe mine, dar ți-a albit degeaba părul în cap! conchisese Gheorghe, mulțumit în sinea lui de concluzia la care ajunsese. Să nu mai spui și la alții prostiile astea, că uite așa se duce buhul și se strică lumea de la o vorbă proastă, iar când mai pleci de acasă, ia, neică, și o scară cu tine, n-oi găsi pe nimeni pe-acolo să te tragă din gropi.
Pe-asta cu gropile, Florică al lui Bozgă nu o înțelesese deloc și ori de câte ori îl vedea pe Gheorghe pe undeva, aducea vorba de scară, tot i-o lămuri tâlcul vorbelor, dar degeaba, Gheorghe mustăcea și schimba vorba, așa încât, în scurt timp toată lumea din sat începuse să-i zică Scăraru`.
