Alina Neagoe 
Ulița gâfâia și ofta greu, cu nori mici de praf, sub picioarele desculțe ale celor doi, nevrând să se dea bătută cu una, cu două, în timp ce scotea, pe ici, pe colo, dinți mici și informi prin pietrele arse de soare, singurele sale arme împotriva ucigașilor de liniști.
Tălpile băiatului, bătătorite și bine închegate în urma atâtor arșițe umblate, nici nu băgară în seamă micile răutăți ale uliței uitate de lume, dimpotrivă, călcând-o rar și apăsat, ca și cum mersul însuși ar fi fost așa, după o socoteală pe care nu oricine o putea înțelege.
Mărin zâmbea, nu-și putea stăpâni nicicum bucuria vieții pe care abia astăzi o simțea pentru întâia dată, ca și cum abia astăzi se născuse, în țipetele sfâșietoare din vâlcea, după un efort colosal la care, mai mult ca sigur, întregul univers conspirase lăcrimând, doar pentru a-i arăta băiatului câtă bucurie pură încăpea în lucrurile mărunte ce îi defineau existența. Așa că zâmbi unui pietroi zgronțuros ce aproape că îi tăiase glezna piciorului drept în urmă cu câteva zile, zâmbi condescendent leliței Floarea ce hohotea dimpreună cu alte două surate la vederea cămășii sărăcăcioase ce se unduia pe trupul zvelt al băiatului, zâmbi până și lui Petre, cu care dădu ochii la ieșirea de pe uliță, un băiat bogat cu care își disputase, fără sorți de izbândă, o fată frumoasă din sat, dar care, săracă fiind, nu căuta dragoste, ci cât mai multă bogăție, sub care să își poată croi, după propria-i dorință,ca și sub un soare, ziua de mâine, zi pe care Mărin nu i-o putuse făgădui pentru că, în sinceritatea lui, nici măcar un mâine nu știa și nu credea să aibă.
Odată ajunși pe drumul mare, casa boierului se înfățișă înaltă, albă și gravă, sprijinind cu acoperișul greu întregul văzduh, lucru ce-i aducea sigur pe locatarii săi mult mai aproape de Dumnezeu, comparativ cu restul sătenilor, ale căror case, în majoritate din chirpici și blană, păreau niște mușuroaie nereușite în care forfotea nu viața, sigur nu viața, ci o impostoare lărmuitoare ce-i îndemna pe neștiutori dintr-o parte într-alta, fără vreun țel, mai săraci azi decât ieri.
Casa boierului era străjuită de tot soiul de arbori, arbuști, coniferi, care mai de care mai ciudați și nemaivăzuți, cărora sătenii nu le găseau în nici un chip vreun folos, cât de mic, câtă vreme nici unul dintre ei nu făcuse vreodată poame, nici după trei ani, nici după șapte ani, aspect de neacceptat.
-Leatule, ce e pomul ăla înalt de lângă scara boierului, ăla cu frunze albicioase și subțiri ca andreaua?întrebase pe Gheorghe, într-una din zile, un măcinat de curiozitate. Tu, musai să știi, că șezi tot pe-acolo, ce poame face?
-Nu face, mă, Țâță, nici o poamă! răspunse atotștiutor Gheorghe. E așa, un fel de fudulie, de fandoseală, adică să te fudulești cu el, că de făcut face numai umbră, cam ca tine, completă șoptit, printre dinți, Gheorghe, această ultimă apreciere.
-De, mă, Gheorghe, eu știu? Vezi bine, unde e minte e și prostie, eu nu aș ține un pom fără poame, nici n-o fi bine, cine a mai pomenit? O fi semn de sărăcie.
-E, vezi, de-aia ești tu bogat! râse în surdină Gheorghe, îndepărtându-se.
Porțile de la drum ale boierului se deschiseră grele sub mâinile băiatului, iar dincolo de ele răsări, în lumina roșie a asfințitului, o altă lume, creată parcă de un alt Dumnezeu, un Dumnezeu mai darnic, artist cu abilități de arhitect, cu viziune cromatică, o lume ce se desfășura perfect pe două axe principale: funcțional și incredibil de frumos.
În curte, de o parte și de cealaltă, se odihneau sub povara înmiresmată două care mari cu fân proaspăt ce așteptau să fie descărcate și dinspre care răzbătea încă mirosul nemort al florilor de câmp picate mai înainte de vreme sub coasa nemiloasă a țăranilor, împărțind aceeași soartă cu iarba soră.
Din capătul scărilor mari ale casei, dintre vasele mari de lut, inundate de flori, se ivi nevasta boierului, Filomița, femeie blajină, credincioasă, cumpătată în toate, ce știa ține bine socoteala casei, mereu luminoasă și mirosind a flori de mușcată creață, cu colțul ei alb, dantelat, înnodat de două ori, dinspre cozile groase strânse în coc sub ceafă și până spre fruntea îngustă.
