Labirintul cu oglinzi

Străbat cu paşi nehotărâți, lipsiți de țintă, lumea-mi de voal,
Aruncasem, de teama răzvrătită a răspunsurilor, cheia strălucitoare a ultimei odăi, minunatei mele odăi, peste umărul stâng,
Era tentantă şi în acelaşi timp mistuitoare de linişti.
O acvilă ce mă pândea ca o umbră revoltată de atâta supunere
O înhățase ascuțindu-şi tăişul privirii de frica mea împietrită,
Am căzut pradă părerilor de rău, speranța răspunsurilor era totuşi reconfortantă ;
Cum să mă văd? dacă mi-aş fi putut arunca ochii puțin mai departe de mine,
Să mă studiez pe îndelete, să-mi număr şuvițele, coastele, degetele,
Să-mi văd mimica feței când sunt tristă, să văd unde şi cum se naşte un zâmbet,
Pe chipul meu sau pe mâini
Şi-apoi, nu cumva, îl port închis la piept, într-o batistă,
Poate că aş fi reuşit să mă lămuresc;
Mi-am spus c-aş avea nevoie de o oglindă, una, una singură şi mică, doar atât cât să-mi încapă o privire de bun găsit în ea;
În oglinda mică nu a avut loc decât un singur ochi; era trist şi absent, probabil nu suporta singurătatea şi nu se putea privi  ,
Aşa că am mai luat o oglindă în care încăpeau amândoi ochii mei;
Tot trişti erau şi absenți, căutau ceva…
Şi-apoi am mai luat o oglindă pentru gură, bărbie şi pentru obraji, şi încă una , şi încă una până ce m-am cuprins toată.

Ce frumoasă sunt! mi-am spus ridicându-mi încrezătoare voalul de pe față,
Chiar sunt frumoasă!
Să fi ieşit din capul lui Jupiter?
Ce mâini albe, statuete din cea mai fină marmură ar învia de ciudă văzând că imortalitatea nu le mai oferă niciun avantaj,
Ce ornamente, câte minunății se înşurubă pe încheieturile mele
Şi cât de complet rezonează metalul lor cu sângele meu!
Mi-era sete, mi-era sete de metal şi se vedea în oglinzi setea asta de a acoperi  golurile frumoase cu ceva durabil şi de bun gust.
Păcat că nu încap într-o singură oglindă…

Ştii cu ce se aseamănă oglinzile astea în care mă privesc azi cu lăcomie?
Seamănă cu ochii tăi, şi ai tăi, şi ai tăi şi ai tăi…
În ochii tăi mă zăresc zilnic, în fugă, superficial,
Sunt un desen pentru tine, o părticică dintr-un colaj în care priveşti doar secvența care îți place,
În rest mă răsfoieşti  cu neatenție şi uşoară nepăsare,
Iar eu nu pot să mă adun într-o imagine,
Pendulez între mai multe variante imaginabile ale chipului meu,
Alerg de la o culoare la alta şi de la o soartă la alta, idolatrizând oglinda.

În ochii tăi mici şi vii sunt atât de mare pentru un desen atât de nesigur, încât mi-e şi frică să nu mă pui cumva în lumina zilei, pe geamul verandei,  şi să mă copiezi.
Nu mă copia, te rog, nu mă copia chiar dacă mă priveşti în soarele verii!
Ia-ți conturul păsărilor şi ia-ți rădăcinile Arborelui Sefirotic să-ți țină zdravăn zborul!

În ochii tăi sunt cea mai prețioasă creație
Pentru că sunt a ta,
Iar tu nu poți face decât minunății.
Sunt visul tău spre înălțimile amânate ale viitorului tău,
Sunt ultima ta vertebră, încă nefinisată, ce  îți promite infinitul,
Sunt malul pe care ai sperat veşnic să-ți odihneşti existența.

Un întreg labirint cu oglinzi din care lipseşte una singură: ochii mei.