Femeia care m-a iubit pe mine

De atâtea ori, de atâtea ori, lumina m-a așteptat, răbdătoare, în taină,
În timp ce colindam, pierdut, în aceiași pantofi anoști,
Aceleași locuri întunecate, pe care credeam că le cunosc, mai ales, după lumina lor!
Femeia care m-a iubit pe mine avea ochi indescifrabili și râs strălucitor,
Atât de strălucitor, încât tăia ca o brișcă în vinele beznei, aprindea luminile caselor din împrejurimi, lumina casei mele,
Visurile copilăriei mele,
Purtând în el, ca-ntr-un tablou repictat de mii de ori, în mii de vârste,
Imaginea iubitelor, mamelor, soțiilor perfecte
Ce croșetează, gătesc, iubesc, muncesc, sărută, curăță răni sângerânde, dansează, frământă pâine, merg la război, șterg praful în ritm de vals, nasc viață nouă, plâng strașnic morții, mângâie și alină…
Femeia pe care o iubesc eu
Mi-a împrumutat o soartă, fără să stea pe gânduri,
În timp ce își încheia catarama aurie a sandalelor noi, pe glezna descoperită,
Țintuindu-mă cu ochii ei indescifrabili, și veseli, și triști, când negru pe alb, când alb pe negru,
Într-o poveste atemporală,
În care, în sfârșit, trăiesc doar viață și nu port ceas,
Iar, până azi, când am surprins-o numărându-mi pașii până la ea, în timp ce-și primenea sufletul,
Am crezut ca nu știe matematică.
Femeia care m-a iubit pe mine știe matematică, știe atât de multe povești minunate, mai multe chiar decât Șeherezada, știe cum se prinde soarele, din ac, pe cămașă, știe să cânte doine, în loc să plângă, se împarte atât de mult orbilor,
Dar nu știe cât de mult o iubesc…