Victor Popa 
Figură emblematică a scenei culturale franceze, Jean d’Ormesson s-a stins din viață pe 5 decembrie 2017, punându-se astfel capăt unei existențe de aproape un secol, consumate în cercul cel înalt al erudiției și al literaturii. Academician, scriitor cu valențe filosofice și jurnalist francez, ajuns director general al cotidianului „Le Figaro”, Jean d’O – cum a fost adesea numit cu afecțiune – a fost întruchiparea splendidă a unui hedonism senin, marcat de o profundă dragoste pentru lume, cultură și viață. Iubirea, „cea mai mare afacere a vieții” sale, după cum mărturisește el însuși în „Je dirai malgré tout que cette vie fut belle”[1] (2016), a fost lumina ce l-a ghidat mereu, un filon de aur vizibil și în creația sa literară.
Această atitudine de îndrăgostit iremediabil, de uimire fără sfârșit, trăită în fața miracolului vieții, vine ca o sublimă ilustrare a sentinței gidiene „Le sage est celui qui s’étonne de tout”[2] . Cuprins de fiorul existenței, cea mai fericită dintre coincidențele acestei lumi, condeiul lui Jean d’Ormesson este un leac imbatabil împotriva disperării, a angoasei și a suferinței. Spiritul regretatului academician, gata oricând să îmbrățișeze cu dragoste natura, să se lase absorbit de imensitatea lumii, are o seninătate intrinsecă de o putere formidabilă, care-o face de-a dreptul contagioasă.
Recitind de curând gândurile jovialului francez, l-am găsit într-o nouă ipostază, sub o optică generalizantă: drept arhetip al intelectualului pătruns de emoția unicității miraculoase a vieții și îndrăgostit de lume în totalitatea ei, fără a cădea totuși în ispita de a o idolatriza ori de a-i ignora imperfecțiunile evidente. Astfel, Jean d’O a apărut la antipodul a ceea ce numesc poziția erostratică a intelectualului, denumire inspirată din nuvela lui Sarte, „Érostrate”, și din protagonistul ei, Paul Hilbert, simbol al orgoliului, al disprețului pentru umanul văzut drept eroare, viciu, durere și rătăcire fără cale de întoarcere.
Personajul lui Sartre se consideră superior gloatei de „furnici”, pe care o contemplă de la adăpostul apartamentului său, o contestă și o disprețuiește. Obsedat de visul gloriei și al nemuririi, acest Erostrat modern vrea să ucidă, să dea glas, în sfârșit, repulsiei pe care o resimte în fața trupurilor efemere ale oamenilor și în fața pretinsei lor frumuseți. La finalul nuvelei, Paul Hilbert nu ajunge decât să-și recunoască și să-și asume propria neputință de a-și elibera soarta de condiția umană în care este condamnat să trăiască. Aceeași poziție erostratică, mult diluată și îndreptată mai degrabă către țelul cunoașterii decât cel al nemuririi prin glorie, este vizibilă în poezia lui Blaga, „Am înțeles păcatul ce apasă peste casa mea”. Eul liric surprinde deșertăciunea încercării sale de a cuprinde Totul, de a sonda la lumina certitudinii nealterabile tainele lumii. El se resemnează și adoptă un misticism subtil care îndeamnă la cufundarea în imensitatea lumii trecătoare, a simplității înțelepte („De ce am râvnit altă menire/în lumea celor șapte zile/decât clopotarul ce petrece morții la cer?”; „Sângele meu vreau să curgă pe scocurile lumii/să-nvârtă roțile/în mori cerești”).
Desigur, căderea în iraționalitate, într-o gândire magico-mitică nu este defel soluția pentru problema insuficienței puterii noastre de a stăpâni ori a cerceta lumea. Acești „idoli” (cum îi numește Francis Bacon în „Novum Organum”) care ne bântuie existența și îngreunează cercetarea de orice fel, mai cu seamă travaliul științific, trebuie conștientizați și integrați în demersul nostru de a înțelege acest Tot copleșitor. Erostrat urăște omul pentru că e lipsit de putere, pe când optimistul naiv (de pildă, Aristotel, dar și Bacon, ce ajung să spună ca știința îl va aduce fără doar și poate pe om în postura de stăpân al naturii) îi zugrăvește umanității un viitor exagerat de strălucit, care poate degenera într-un orgoliu nociv. Dacă privim din această perspectivă epistemologică, cred că poziția cea mai bună este cea ilustrată de Jean d’Ormesson, unde uimirea genuină lasă loc speculației, iar ambiția cunoașterii nu se mai referă la a livra adevăruri incontestabile, ci la a încerca în mod autentic de a ne apropia cât mai mult de Adevăr și Realitate.
Dacă revenim în sfera artistică, ambele poziții sunt la fel de fertile, pe baza acestora putându-se construi câte o sensibilitate unică. Deși nu sunt sigur de perenitatea unui demers artistic erostratic (într-un final, același dispreț se poate îndrepta împotriva propriei creații, aneantizând-o sau cel puțin șubrezindu-i „forța estetică”), ambele sensibilități pot da naștere unei literaturi de înaltă calitate, unor viziuni poetice, muzicale etc. cu adevărat memorabile. Cred că ar fi interesantă o analiză de ansamblu a istoriei artei și a culturii din perspectiva acestor două poziții, înțelese ca două tendințe contrare ce se pot totuși îngemăna în personalitatea aceluiași artist.
Închei cu o cugetare superbă a academicianului francez, regăsită în esența ei într-un sonet semnat de Vasile Voiculescu[3]: „[Dragostea] îi oferă fiecăruia dintre noi cel mai puternic și mai frumos sentiment de eternitate pe care ne este permis să-l cunoaștem”[4]. Cultivând frumosul, vom fi oare capabili să pășim dincolo de suferința și de disperarea proiectului erostratic?
[1] Opera autobiografică a apărut la Editura Baroque Books&Arts, în 2017, în traducerea lui Eduard Florin Tudor, sub titlul „Frumoasă a fost această viață. Totuși.”.
[2] André Gide – „Les Nourritures terrestres” (tradusă în 2017 la RAO, sub titlul „Fructele pământului”)
[3] „Iubirea e sămânța eternității-n carne” – Sonetul CCXXXV (81)
[4] Op.cit., pagina 78.
