Când visul tău îl îmbrățișează pe al meu

„…mais parfois, quand je m’ennuie, je mets un tutu et je rêve d’être une licorne” Și fug prin păduri de foc, păduri de smarald, printre vise și ape. Și nu mă opresc decât atunci când nu mai aud muzica, muzica aia veselă ca o sarabandă care mi se rostogolește pe părul lung. Întinde mâna, cu tine dansez, dincolo de copita mea e o taină.

Nu-i așa că dacă mă ții în brațe când adorm, visul tău îl îmbrățișează pe al meu și o să visăm un singur vis mare împreună? și toată dragostea ta pătrunde în mine pentru că mă atingi cu fruntea? – Și-am să văd și eu lumea prin tine, așa, cu tot curajul tău? Și-am să fiu un pic de tu. Iar tu devii un pic de eu. Vom aluneca într-o barcă lucioasă și milioane de ochi or să plutească pe ape reci și or să fie curioși de unde venim? Or să dea târcoale, or să se apropie tiptil și or să împingă ușor barca noastră suflând din genele lor lungi. Păi nu tot timpul ți-e dat să vezi atâta frumusețe…

Și mergi de-ți vezi de treabă, că nu mă mântui tu privindu-mă! Țesătură, împletitură, crengi de vâsc și de ață de năvod leagă, strâng și nu mă lasă să țâșnesc afară. Și-mi strâng lumea și mi-o strivesc și mi-o ascund de ochi curioși. Dar tu, de ce te-ai oprit, ai văzut un pic din mine?

Și… da, probabil că ceva lipsea, sau îmi lipsea. Posibil ca în tot acest dat să fi existat acel gol, altfel nu îmi explic de ce apariția lui în viața mea a fost pur și simplu o revelație. De parcă l-aș fi așteptat. Parcă ceva din mine trăise până atunci stins, parcă brusc totul avea să miroasă altfel. Și mă trezeam cu noaptea în cap, nuuu, nu acea trezire de îngrijorare sau de mâhnire, ci acel moment în care ai sentimentul că pierzi din trăire dormind, că nu ai timp suficient să participi la spectacolul vieții, că se întâmplă frumos în jur și vrei să iei parte, că ți se întâmplă, că pur și simplu ești fericită și cineva de departe îți scrie la prima oră: „Adorations!” Și-ți pune lumea la picioare. Cum să nu închizi ochii de atâta dor?

Firește, nu a fost de la debut o poveste dramatică, ea a evoluat pe parcurs, dar a fost genul de empatie – că dragoste n-aveam cum s-o numesc! – care dacă nu ar fi existat, ar fi trebuit cu siguranță să o inventez, pentru că am avut nevoie de ea. O empatie halucinantă și bolnăvicioasă de care nu mai puteam însă să mă desprind și care devenise toxică, murdară, decadentă, ridată și hidoasă, precum o prostituată bătrână.

Afară – siluete deprimante și futuriste, cărând abulic aripi căzute de fluture. Cioturi de mâini plâng după degete. Și alb și negru. O lume inversă și cu spatele, dizgrațioasă până la durere. Merg toți către drumul lor. Se intersectează fracțiuni de secundă, nu se văd, nu se bucură de întâlnire. Unde ești, omule, ființă după chip și asemănare? Om din om nu vrea să iasă. O ploaie rece spală geamul. Mâine devine dorință. Azi e trecere. Croit după contururile utopiei….

Părea fericită în atitudinea aia încremenită. Și mă privea! De fapt, se holba la mine. Cu gene lungi! Mi-am înfipt în palme vârfurile reci ale unghiilor, așa, a respingere, a strângere înlăuntru… Am dat să plec. Cum să mai stau? – Adio, creatură zâmbitoare!

(fragmente din albumul „Imagini, vise, bazaconii”, desene Cristian Pepino, text Simona Preda, UNATC PRESS, 2018)