Partidul lui Ion Iliescu face din nou jocurile!

13-15 iunie 1992. Liga Studenţilor din Universitatea Bucureşti şi Alianţa Poporului comemorează împlinirea a doi ani de la evenimentele din Piaţa Universităţii. Se vorbeşte de la balcon, se exprimă indignarea faţă de conduita Puterii în acele zile şi după, se oficiază slujbe şi se păstrează momente de reculegere. Sunt prezente în Piaţa Universităţii doar câteva mii de persoane care nu reuşesc să retrăiască atmosfera din urmă cu 2 ani. Se simte blazarea în faţa înfrângerii şi a inutilităţii oricărui demers. Aceeaşi notă de resemnare se face simţită şi în Comunicatul Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti şi al Asociaţiei Studenţilor Arhitecţi.

– Biroul Executiv al LADO (Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului, preşedinte avocat N. Ştefă­nescu Drăgăneşti) lansează al unsprezecelea Apel pentru trimiterea în judecată a celor care în intervalul 13-15 iunie 1990 au săvârşit omoruri, vătămări grave, bătăi şi reţineri fără forme legale ale demonstranţilor.

17 iunie 1992. Legea (nr. 68) pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului trece şi de votul final al parlamentarilor reuniţi în şedinţă comună. Prin aceasta se reglementează modul de desfăşurare a campaniei electorale, a procesului electoral: alegeri pe baza scrutinului de listă şi de candidaturi independente, potrivit principiului reprezentării proporţionale, prag electoral de 3% din totalul voturilor valabil exprimate pentru admiterea în Parlament a formaţiunilor participante la alegeri. După Constituţie este Legea cu cea mai mare miză şi care a presupus un mare consum de energie din partea parlamentarilor. Proiectul Legii a fost înaintat de Guvern Parla­mentului la 17 ianuarie 1992. În prima variantă Guvernul optase pentru ziua de 3 mai ca dată a alegerilor. De altfel, Theodor Stolojan a insistat permanent ca alegerile să aibă loc cât mai curând posibil, deoarece prim-ministrul ştia ceea ce ştia toată lumea: organismele internaţionale, în care România avea interesul să se integreze, ne recomandau să ne prezentăm cât mai grabnic la vot, oricum în primul semestru al anului 1992. Cu cât s-a înaintat în timp, recomandările s-au transformat în ultimatumuri, rănind orgoliile celor care au întotdeauna, indiferent de consecinţe, replica pregătită: „Să nu ne dea ei lecţii nouă, să nu se amestece în treburile noastre interne”. Astfel s-a ajuns ca tocmai în luna iunie să se fixeze data alegerilor, amânate pentru toamnă: 27 septembrie. Chiar şi publicaţiile care susţineau Puterea nu s-au putut abţine să nu remarce că FDSN şi aliaţii lui au tras de timp cât s-a putut pentru ca nou-născutul partid să mai crească, să se fortifice şi să câştige alegerile la care nu era prudent să se prezinte chiar cu dinţi de lapte. Aparent toate partidele susţineau că alegerile trebuie grăbite (de fapt nu era vorba de grabă, doar Guvernul indicase ziua de 3 mai, pentru ca apoi limita de 30 iunie să fie considerată un fel de „graba strică treaba”), dar dezbaterile au dovedit că FDSN, PUNR şi PDAR s-au priceput să impună exact contrariul a ceea ce declarau. Discuţiile pe marginea acestui proiect s-au purtat în jurul normei de reprezentare pentru cele două Camere, al sistemului atribuirii mandatelor, al pragului elec­toral, al observatorilor naţionali şi al datei alegerilor. După ce a fost abandonat sistemul Hondt care permitea accesul în Parlament numai partidelor puternice, marile manevre şi bătălii s-au desfăşurat pentru stabilirea datei alegerilor şi pentru simultaneitatea sau separarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale. Deşi toată lumea parlamentară declara că se grăbeşte, proiectul a fost inclus pe ordinea de zi cu mare întârziere. Parlamentul a primit proiectul de la Guvern pe 17 ianuarie 1992; Came­ra Deputaţilor l-a pus în discuţie după 3 luni şi 4 zile, iar Senatul după 2 luni şi 22 de zile. Senatul, la capătul dezbaterilor, hotărăşte ca alegerile parlamentare şi prezidenţiale să fie simultane, la o dată care urma să fie stabilită prin lege. Camera Deputaţilor se pronunţă pentru disjungerea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale şi fixează prin vot (7 mai) data de 26 iulie pentru alegerile parlamentare. Date fiind divergenţele dintre cele două Camere se apelează la soluţia comisiei de mediere pentru a cărei componenţă se dau lupte aprige (13 mai). La 3 iunie comisia de mediere decide (prin vot secret) ca alegerile să aibă loc în toamnă, deşi data de 26 iulie fusese deja anunţată de presă. Practic, deşi mai rămăseseră unele etape de parcurs (votul final în Camere atât pentru legea 68 cât şi pentru legea 69) lupta – cea mai aprigă luptă între FSN şi FDSN – se încheiase în favoarea FDSN. La 13 iulie cele două legi aveau să fie promulgate în varianta convenabilă FDSN: alegeri parlamentare şi prezidenţiale simultane, la 27 septembrie 1992. Imediat după ce comisia de mediere şi-a spus cuvântul (3 iunie) au apărut reacţiile, numeroase şi grupate în funcţie de afinităţi şi interese politice: Radu Berceanu (FSN) acuză FDSN că aruncă alegerile în toamnă, prejudiciind relaţiile internaţionale ale României şi că, deşi s-a pronunţat permanent pentru un termen mai apropiat, a votat invers decla­raţiilor. FDSN nu întârzie cu contraatacul. Foştii până de curând colegi de partid sunt învinuiţi că fac jocul străinătăţii, că încearcă să impună alegeri rapide unui electorat nepregătit încă să se prezinte la urne şi care oricum nu agreează alegerile vara. Gheorghe Dumitraşcu îi mustră şi pe ziarişti pentru că au anunţat deja alegerie la 26 iulie. CDR are numeroase reproşuri la adresa Legii alegerilor. Corneliu Coposu consideră că aceasta are „un caracter antidemocratic şi retrograd” şi demonstrează teama FDSN faţă de Opoziţia unită.

Imagine de pe timisoaraexpress.ro