Domnița Ștefănescu 
10 – 12 iulie 1995. PDSR se întâlneşte pe rând cu aliaţii săi: PSM, PRM şi PUNR. După un schimb de reproşuri, partenerii de coaliţie, dornici „în fond, să se împace, trec la un schimb de concesii. PDSR promite să onoreze cererile de posturi – chiar şi până la nivelul de secretar de stat – formulate şi reformulate de PSM, PRM şi PUNR, iar Adrian Năstase, mai înţelept decât cu o săptămână în urmă, când se încruntase la aliaţi, declară, în chip de concluzie : „,Noi nu intenţionăm să rupem protocolul cu niciunul dintre aceste partide”. C.V. Tudor care, cu puţin timp în urmă, publicase în revista sa România Mare scrisoarea celor 300 de ofiţeri din care rezulta că Ion Iliescu poate fi acuzat de înaltă trădare, declară despre acelaşi Ion Iliescu: „Eu, personal, îl preţuiesc pe preşedintele Ion Iliescu. De regulă în viaţa de toate zilele ajungi să critici şi să faci viaţa grea tocmai oamenilor la care ţii cel mai mult. Este prima dată când regret că sunt ziarist”. Ioan Gavra, Valer Suian, Valeriu Tabără şi Mircea Vâlcu, membri ai Biroului Executiv al PUNR, semnează o declaraţie prin care se desolidarizează de scrisoarea trimisă (11 iulie) de Gheorghe Funar lui Ion Iliescu, în care preşedintele ţării era acuzat că face jocul UDMR şi contribuie astfel la enclavizarea ţării.
13 iulie 1995. La şedinţa Consiliului Naţional al PDSR principala preocupare este legată de imaginea partidului în perspectiva alegerilor din 1996. Participanţii la şedinţă cad de acord că e nevoie de un nou program politic, de oameni noi care să facă credibil acest program şi de noi alianţe. În ce priveşte programul politic, accentul va fi pus pe strategia de integrare euroatlantică deoarece discursul despre tranziţie şi continuarea reformei ar fi desuet pentru că, aşa cum a explicat Adrian Năstase, perioada de tranziţie s-a încheiat. Şi în mesajul lui Ion Iliescu adresat participanţilor la şedinţă este vorba despre necesitatea schimbării în PDSR, dar acesta înţelege prin schimbare o atitudine de permanentă ofensivă împotriva corupţiei. În ce priveşte sistemul de alianţe Adrian Năstase declară: „Nu noi vom fi cei care vom determina destrămarea coaliţiei cvadripartite, dar nici nu vom încerca păstrarea ei cu orice preţ”. Faţă de partidele de opoziţie atitudinea PDSR este nuanţată. Dacă alianţele cu PD, PL’93, UDMR şi PSDR sunt greu de acceptat, nu sunt excluse în schimb, eventualele apropieri de CDR (o întâlnire cu liderii Convenţiei a avut loc chiar cu o zi în urmă) sau PAC, mai ales în perspectiva formării unui guvern minoritar al PDSR care să fie sprijinit de cele două formaţiuni. O invitaţie specială la colaborare este trimisă pe adresa grupului „Un viitor pentru România“.
– PD se desparte încă o dată de PDSR. În cadrul unei conferințe de `presă, Victor Babiuc şi Victor Boştinaru declară că nu mai poate avea loc niciun dialog între PD şi PDSR, deoarece PD s-a angajat, cu câtva timp în urmă, să sprijine un guvern minoritar al PDSR, cu condiţia renunţării acestuia la alianţa cu PUNR, PSM şi PRM. Cum coaliţia cvadripartită nu s-a destrămat, ci s-a consolidat, cu consecinţe grave în planul politicii externe româneşti, PD apreciază că următoarea întâlnire cu PDSR nu poate avea loc decât la urnele de vot.
– Strasbourg. Parlamentul European adoptă, în procedură de urgenţă, o rezoluţie cu privire la „Protecţia drepturilor minorităţilor şi a drepturilor omului în România”, iniţiată de deputatul Otto von Habsburg din cadrul Grupului Creştin-Democrat, preşedintele Comisiei mixte UE – Ungaria. Rezoluţia face referiri la Legea învăţământului din România şi extinde concluziile la situaţia minorităţilor şi la drepturile omului: „această lege antrenează o deteriorare suplimentară a situaţiei minorităţilor în România“; „(…) se petrec în continuare grave violări ale drepturilor omului în România: încarcerarea prizonierilor politici non-violenţi, arestări arbitrare ale membrilor minorităţilor rromilor, tortură şi rele tratamente aplicate prizonierilor etc.“ ; „legea (…) limitează într-un mod arbitrar drepturile minorităţilor în domeniul învăţământului“ ; „legea pune capăt extinderii şcolilor în limbile minorităţilor“. Pe un ton ultimativ rezoluţia invită România să respecte drepturile omului şi ale minorităţilor ca să poată deveni membră a UE. Alte asemenea invitaţii sunt adresate în rezoluţie Guvernului şi Parlamentului României. Guvernul ar tebui „să îşi respecte totuşi obligaţiile şi angajamentele internaţionale de respectare a drepturilor omului“. Iar Parlamentul „să introducă o lege care să dezică legea discriminatorie care tocmaia fost adoptată”. Rezoluţia din care am citat este formulată într-un registru stilistic de somaţie-sentinţă. Iniţiatorul rezoluţiei, deputatul Otto von Habsburg, n-a fost niciodată în România şi, după cum a declarat, nici n-a considerat necesar să facă cercetări la faţa locului, în legătură cu aspectele pe care le incriminează cu o energie ieşită din comun. Guvernul României emite o declaraţie (17 iulie) în care îşi manifestă „surprinderea şi nedumerirea” faţă de conţinutul rezoluţiei ce ignoră sau deformează realităţile din România de după 1989 şi face referiri la anumite articole din Legea învăţământului care nu mai figurează în forma finală, adoptată în Parlament. Guvernul României consideră obiecţiile drept „o ofensă nemeritată faţă de poporul român“. În zilele următoare se vor înregistra numeroase alte reacţii de dezaprobare faţă de acest document.
