„Hora reconcilierii naționale”?

15 ianuarie 1993. Ion Iliescu declară (prin purtătorul de cuvânt al preşedinţiei, Traian Chebeleu) că a fost neplăcut surprins de amploarea şi turnura pe care au luat-o în presă comentariile în legătură cu afirmaţiile sale din cadrul emisiunii „Prim-plan“, referitoare la contribuţia lui Corneliu Coposu la neacordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate de către SUA, României. Preşedintele ţării consideră că n-a acuzat şi n-a criticat pe nimeni şi că subiectul „este elucidat“, iar „problema închisă“. Cu câteva zile în urmă, Corneliu Coposu anunţase că îl va da în judecată pe Ion Iliescu.

– Biroul Director Interimar al PNLCD (Niculae Cerveni, Dimitrie Callimachi, Adrian Popescu-Necşeşti ş.a.) nu-l mai mandatează pe Vintilă Brătianu ca preşedinte al partidului, acuzându-l de „atitudine bolşevică şi dictatorială“ şi de subminarea intereselor partidului prin acceptarea fuziunii cu PNL-AT, considerată dezavantajoasă pentru PNLCD. („Nu vrem să fim înghiţiţi“ – afirmă Niculae Cerveni.) Invitaţia transmisă de Radu Câmpeanu PNLCD şi PNL-AT, la reexaminarea posibilei unificări liberale a fost respinsă de ambele partide.

15 – 17 ianuarie 1993. Braşov. Cel de-al 3-lea Congres al UDMR intră în atenţia întregii ţări din cauza agitaţiei produse de Gheorghe Funar cu câteva zile înainte de debutul evenimentului. Liderul PUNR lansează un apel „preşedintelui României, Parlamentului, partidelor politice şi întregului popor român“ în care cere convocarea în sesiune extraordinară a Parlamentului pentru a interzice activitatea UDMR. Alerta declanşată de Gheorghe Funar se datorează intenţiei UDMR de a propune spre aprobare Congresului un „Program de autoguvernare pe principii etnice“. Asociaţia pentru dialog interetnic din Cluj adresează la rândul ei un apel structurilor de conducere ale ţării, în care, după ce se menţionează excesele lui Gheorghe Funar, se cere demiterea lui. La Congresul UDMR problemele cel mai insistent analizate au fost autonomia teritorială şi autoadministrarea cuprinse în noul program într-o variantă moderată: autoadministrare regională şi locală, autonomie personală şi culturală. În legătură cu semnalul de alarmă tras de Funar, Corneliu Coposu consideră că „nu acest Congres reprezintă un pericol, ci presa extremistă şi agenţii extremişti“. În documentele adoptate de Congres s-a mai hotărât ca UDMR să fie un mediator de bună credinţă la pregătirea tratatului dintre România şi Ungaria, să se sugereze României semnarea „Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare“, document parafat de 10 state printre care şi Ungaria, să se intervină pe lângă Congresul american pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate României, să se aplice punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara în cadrul UDMR, să se creeze premisele pentru ca organizaţiile legale şi reprezentative ale maghiarilor din bazinul carpatic să alcătuiască la Strasbourg un forum al minorităţii maghiare care să poată mobiliza forţele democratice europene în vederea soluţionării situaţiei minorităţii maghiare. În fine, UDMR proclamă anul 1993, an al toleranţei transilvane. Congresul l-a ales în funcţia de preşedinte al UDMR pe Markó Belá (episcopul Lázlo Tökés a renunţat să candideze la funcţia de preşedinte, dar este confirmat preşedinte de onoare al UDMR).

19 ianuarie 1993. Parlamentul de la Chişinău respinge referendumul propus de Mircea Snegur, în cadrul căruia populaţia trebuia să se pronunţe în legătură cu statutul Republicii, respectiv independentă, integrare în CSI, sau unirea cu România. Alexandru Moşanu (liderul grupului ce susţine unificarea Moldovei cu România, grup ce demisionează din Parlament cu această ocazie) opinează că rezultatele votului fiind previzibile, odată oficializate ar distanţa Moldova de România şi ar apropia-o de CSI, ceea ce ar însemna o nouă confirmare a pactului Ribbentrop-Molotov.

22 ianuarie 1993. La reuniunea la nivel înalt de la Minsk doar 7 din cele 10 state prezente (din fosta URSS) semnează Carta CSI. Se abţin Moldova, Ucraina şi Turkmenistanul pentru că nu sunt de acord cu crearea unor structuri care să ducă la un grad înalt de integrare (în special economică) şi să asigure Rusiei rolul de lider. După părerea celor 3 state, Carta CSI, pe care au respins-o deocamdată, consfinţeşte aceste tendinţe.

24 ianuarie 1993. FDSN cheamă toate partidele şi pe toţi cei care „doresc binele acestei ţări“ să se întâlnească pe Dealul Mitropoliei pentru aniversarea Zilei Unirii şi să realizeze o simbolică horă a reconcilierii naţionale. (Ceea ce, după cum era lesne de înţeles de toată lumea, inclusiv de cei care au lansat invitaţia, nu s-a realizat.)

25 ianuarie 1993. La Cotroceni, se semnează Tratatul privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare între România şi Polonia şi Convenţia consulară între cele două ţări. Sunt prezenţi Ion Iliescu şi Krzysztof Skubiszevski, ministrul de Externe polonez.

(sursa foto: trilulilu.ro)