Ghici cine are mai mulți comuniști?

29 – 30 aprilie 1992. În Camera Deputaţilor, Ion I. Brătianu face o propunere incendiară în cadrul dezbaterilor la proiectul Legii privind alegerile parlamentare: persoanele din fosta nomenclatură comunistă să nu aibă acces la cursa electorală. Majoritarii, iritaţi, consideră că o asemenea decizie ar fi discriminatorie, deci nedemocratică. Petre Ninosu etichetează propunerea ca neconstituţională, iar Dan Marţian se avântă într-o adevărată pledoarie împotriva amendamentului. Supusă la vot, propunerea nu este acceptată.

– Prin demisia a încă doi senatori, grupul parlamentar al PNL din Senat rămâne doar cu 9 senatori, adică în imposibilitatea de a mai exista.

– TMB aprobă (decizia nr. 20/29 aprilie 1992) înfiinţarea Partidului Naţional Liberal-Convenţia Democratică (PNLCD). Noua formaţiune politică provine din Partidul Socialist Liberal, apărut la 23 ianuarie 1990, care ulterior (octombrie ’90) s-a unit cu PNL. Din PNLCD fac parte atât membrii PSL cât şi ai PNL, cei care, nemulţumiţi de desprinderea PNL din CDR, au decis să formeze un nou partid prin care să rămână în interiorul alianţei Opoziţiei. Partidul este condus de un Birou Director Interimar din care fac parte: Niculae Cerveni, deputat, Horia Pascu, deputat, Dimitrie Callimachi, Adrian Popescu-Necşeşti, senator ş.a.

– Guvernul României recunoaşte nou înfiinţata Republică Federală Iugoslavia.

-TMB înregistrează şi autorizează (decizia 22/30 aprilie 1992) funcţionarea aripii disidente din FSN sub denumirea de Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN), aşa cum l-a botezat Petre Ninosu. Deoarece n-a reuşit să păstreze în denumire trimiterea la 22 decembrie, partidul a inclus în noul său nume cuvântul democratic pentru a-şi justifica apariţia prin necesitatea promovării adevăratei democraţii, cea la care au aspirat    revolu­ţionarii din decembrie 1989 şi tot cea pe care a trădat-o Petre Roman. Membrii fondatori ai FDSN sunt semnatarii moţiunii de constituire a Grupului pentru Unitatea Frontului. Petre Roman a declarat că înregistrează ca pe o victorie plecarea din partid a celor care au format noul FSN, adică a conservatorilor şi neocomuniştilor care stricau imaginea adevăratului FSN. În replică cei vizaţi susţin şi vor susţine permanent că ei sunt cei mai autorizaţi reprezentanţi ai idealurilor democratice din decembrie 1989, iar Petre Roman n-are dreptul, datorită originii lui, să se erijeze în adversar al comunismului şi partizan al democraţiei. Războiul celor două roze, cum a şi fost denumit, de-abia începea.

1 mai 1992. Ion Iliescu se întreţine cu conducătorii (provizorii) ai nou-născutului FDSN. Ei îi spun câte ceva despre programul şi intenţiile partidului şi mai ales despre greutăţile pe care trebuie să le învingă. El, preşedintele, le recomandă să treacă la elaborarea unui program serios pe 3-4 ani pentru scoaterea ţării din criză, să aleagă în Parlament oameni credibili, „care nu şi-au vândut conştiinţa şi nu au oscilat“, să lupte contra oportuniştilor, fripturiştilor, a spiritului de gaşcă şi să găsească o cale pentru a avea raporturi civilizate cu FSN – Roman.

4 mai 1992. Strasbourg. Se deschid lucrările celei de a 44-a sesiuni a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, la care România participă ca invitat special. Într-un document al Biroului Consiliului Europei se precizează că România mai are de aşteptat până în preajma lui 1992 pentru a deveni membru cu drepturi depline. Documentul specifică şi motivele expectativei: îndoielile în legătură cu alegerile generale, cu data la care se vor desfăşura şi despre care nu există indicii. Incluzând şi alte probleme care constituie tot atâtea semne de întrebare la adresa României, documentul conţine o concluzie neliniştitoare – nu se poate şti deocamdată dacă această ţară este pregătită să devină membră cu drepturi depline a Consiliului Europei. Delegaţia română asistă la acordarea respectivului statut Bulgariei şi la pregătirile care se fac pentru a fi primite, în aceleaşi condiţii, Estonia, Letonia şi Lituania. (Într-o corespondenţă de la Strasbourg, Dumitru Tinu, ziarist la Adevărul, încearcă să explice de ce Bulgaria a fost admisă în Consiliul Europei. Un argument ar fi că: „Acolo, comuniştii, deveniţi peste noapte socialişti, s-au retras cu discreţie în planul secund. În ciuda majorităţii de care dispuneau la un moment dat, ei au cedat preşedinţia ţării şi apoi postul de prim-ministru”.)

Catherine Lalumière, secretar general al Consiliului Europei, este de părere că „Moştenirea comunistă e o povară ce apasă puternic asupra României“.

6 mai 1992. La reuniunea Consiliului Naţional Coordonator al PDAR sunt supuse atenţiei proiectele a două documente importante: programul politic şi programul de guvernare. PDAR se defineşte ca un partid cu o doctrină de inspiraţie neoliberală care se bazează pe resursele economiei de piaţă. În concepţia PDAR relansarea economiei poate deveni posibilă prin revitalizarea agriculturii care numai în 4-5 ani ar putea să asigure pe deplin necesităţile interne de produse agroalimentare şi, în plus, să aducă, la sfârşitul acestui interval, 2-3 miliarde de dolari anual din exportul surplusului unor astfel de produse.

7 mai 1992. Prima conferinţă de presă a FDSN. Prin reprezentanţii săi – Agatha Nicolau, Florica Dumitrescu, Vasile Văcaru, Ion Solcanu, Petre Ninosu, Alexandru Albu, Sorin Meşter – noul partid revendică platforma-program a FSN de la 22 decembrie ’89 şi se declară partid social-democrat de centru-stânga. Dacă FSN-iştii lui Roman cred că toţi comuniştii irecuperabili s-au transferat în partidul recent creat, FDSN-ştii lui Iliescu declară cu tărie că toţi comuniştii din vechiul FSN au rămas alături de Roman. Oricum, reprezentanţii FDSN se simt obligaţi să sublinieze că partidul respinge „net şi hotărât comunismul, sub orice forma s-ar manifesta el“.

Imagine de pe horianasra.eu