Două cuvinte celebre: „Măi animalule!”

1 – 2 august 1992. Cel mai tânăr partid – Noul Partid Liberal (NPL) – se grăbeşte să intre în cursa electorală. La Braşov are loc Congresul de constituire în cadrul căruia i se definește identitatea – „Un partid care să reunească ideea şi practica liberalismului“. Viorel Cataramă prezintă Programul economic al partidului – unul de dreapta – în care se pune accentul pe proprietatea privată, statului revenindu-i doar un rol de reglaj. Programul nu neagă necesitatea protecţiei sociale, dar susţine că aceasta poate fi deplin asigurată prin promovarea proprietății particulare. Viorel Cataramă crede că noul partid poate fi prezentat succint în campania electorală prin câteva caracteristici: tinereţe, dinamism, competenţă, inteligenţă. Şi, mai ales, prin reuşita individuală, foarte importantă la un om politic, fiindcă numai cine a reuşit să se realizeze poate contribui şi la realizarea celorlalți. Această idee se regăseşte în formula propusă cu umor de Radu Boroianu drept slogan electoral (de tip american): Uitaţi-vă la noi şi uitaţi-vă la ei!. Prezentând programul politic al partidului, Călin Popescu-Tăriceanu critică PNL pentru participarea la guvernare şi PNLAT pentru imaturitate poli­tică. Şansa Opoziţiei în alegeri stă în unitatea acesteia în cadrul CDR, deci şi NPL aspiră la integrarea în Convenţia Democrată (aspiraţie ignorată de CDR) şi promite să-l susţină pe Emil Constantinescu în alegerile prezidențiale. Congresul adoptă Statutul, alege Comitetul Di­rector, format din grupul desprins din PNLAT, şi-l desemnează pe Viorel Cataramă preşedinte în exerciţiu, pentru 6 luni.

3 august 1992. La primăria oraşului Sfântu Gheorghe, Theodor Stolojan caută soluţii de conciliere cu maghiarii din UDMR, nemulţumiţi de numirea prefecţilor români în judeţele Harghita şi Covasna. Una dintre soluţii ar putea fi, consideră cei prezenţi, numirea a doi prefecţi – unul român şi unul maghiar.

15 august 1992. Ziua Marinei, zi de sărbătoare pe care Ion Iliescu o petrece la Constanţa. La ieşirea din prefectură, un grup de cetăţeni îl huiduie şi strigă lozinci care fac să îngheţe zâmbetul de pe faţa preşedintelui. Mai mult, el se repede la recalcitranţi, îl apucă de guler pe unul dintre ei şi-l scutură cu toată vigoarea prezidenţială. „Ce-ai cu mine, de ce huidui, măi animalule?“ – întreabă Ion Iliescu. Cel admonestat, ziarist la cotidianul Telegraf din Constanţa, răspunde fără timiditate că huiduie pentru că e nemulţumit de prestaţia preşedintelui. Incidentul a făcut senzaţie. Imediat au început să curgă comunicatele, declaraţiile, avertismentele. Suporterii lui Ion Iliescu consideră că era firesc ca preşedintele să-şi iasă din fire deoarece atitudinea contestatarilor a fost incalificabilă şi că, de fapt, preşedintele trebuia să-i pună de multă vreme la punct pe toţi indivizii asemenea „animalului”. Au apărut însă şi alte opinii care au condamnat atitudinea preşedintelui. Conducerea PNŢCD şi grupul parlamentar al partidului cer ca Ion Iliescu să fie chemat în faţa Parlamentului pentru a da explicaţii. Mulţi consideră atitudinea preşedintelui ca incompatibilă cu funcţia sa. Presa din următoarele zile consacră spaţii largi incidentului. Apar şi ecouri nefavorabile în străinătate. Cei care ştiu că orice minune durează trei zile aşteaptă ca totul să intre în normal, preferând să-şi păstreze umorul: „Domnul Iliescu şi-a pierdut busola tocmai de Ziua Marinei“, „Acum avem un preşedinte – centură neagră“. Mai grav, Alexandru Mironov simte nevoia să intervină. El prezintă pe postul de televiziune un film al incidentului, de unde rezultă că Ion Iliescu a fost adevărata victimă la Constanţa. Ziariştii din opoziţie consideră filmul o mistificare, iar Alexandru Mironov îşi face şi el cunoscută părerea despre ziarişti: „După părerea mea asistăm la o lovitură de stat dată de presă (…) De data aceasta presa a împins România pe marginea prăpastiei. Sper să greşesc, însă eu cred că într-o lună se va ajunge chiar la război civil“. Gravitatea acestor declaraţii, făcute de un om politic din subordinea preşedinţiei, a stârnit noi valuri de intervenţii, declaraţii etc. A fost necesară chiar intervenţia lui Ion Iliescu pentru a calma spiritele.

26 august 1992. Apărut la 15 martie 1990, Partidul de Uniune Naţională a Românilor din Transilvania îşi schimbă denumirea în Partidul Unităţii Naţionale Române (PUNR) (decizia civilă nr. 44 a TMB). Structurile de conducere sunt: Convenţia Naţională, Consiliul Naţional, Biroul Permanent. PUNR optează pentru neoliberalismul clasic românesc, adaptat la condiţiile actuale, şi pentru idealul de unitate naţională a românilor aşa cum a fost realizat prin Marea Unire de la 1918. Deviza PUNR este „Concordie, toleranţă, legalitate, muncă, demnitate şi credinţă în Dumnezeu“, iar sigla e formată din simbolul VR al Vetrei Româneşti în interiorul conturului ţării.

Imagine de pe adevarul.ro