Alex. Ștefănescu 
A trecut de 100 de ani. Este cel mai valoros filosof român în viață. Gândește mai clar decât aproape toți tinerii care se pronunță în diverse probleme în spațiul public. Are o cultură întinsă, bine însușită, de care nu face niciodată paradă, dar care dă greutate fiecărui cuvânt al său, scris sau rostit. Este prietenos și dornic de dialog, ia parte la petreceri, pleacă în excursii, face daruri. În 2014 s-a căsătorit cu o femeie tânără și frumoasă, poeta, eseista și traducătoarea Luiza Palanciuc, cu care formează de mulți ani un tandem de intelectuali de elită. Prezența lor împreună la orice manifestare culturală ridică imediat nivelul discuțiilor și creează participanților sentimentul că întâlnirea a fost un eveniment.
Personajul este (sper că toți cititorii și-au dat seama) Mihai Șora. Mă bucur că îl cunosc și că îl pot admira și de aproape, nu numai citindu-i cărțile. Acum câțiva ani, la Iași, la un banchet organizat după o dezbatere despre poezie și filosofie, l-am văzut dansând o seară întreagă cu Luiza Palanciuc. Noi, ceilalți, schimbam mereu partenerele, ne mișcam în ritmuri care ignorau muzica, făceam glume mai mult sau mai puțin inspirate. Mihai Șora dansa cu adevărat, cu grație, absorbit de comunicarea fără cuvinte cu partenera lui.
Prima sa carte în limba română, „Sarea pământului”, publicată în 1978, mi s-a părut ininteligibilă. Apoi însă am recitit-o, sedus de un fel de muzică a ideilor și de o folosire ingenioasă a unor expresii românești uitate. Am descifrat pledoaria lui Mihai Șora pentru limbajul poetic, abandonat de oamenii din secolul douăzeci în favoarea limbajului științific, și m-am bucurat că un mare umanist combate această asimetrie a ființei omenești. Am citit cu tot mai mare interes și alte cărți ale sale, în special „A fi, a face, a avea”, care reabilitează ideea de „a avea”, tratată cu un dispreț demagogic de diverși ideologi. Filosoful o pune în legătură cu ideea de a face, ceea ce mută discuția din planul achiziției de bunuri în acela al creației.
O zi de neuitat a fost aceea de 16 mai 2015, când Mihai Șora și Luiza Palanciuc m-au vizitat, alături de alți prieteni dragi, în casa mea cu livadă. Au coborât amândoi din mașină luminoși și plini de viață. Nu m-aș fi mirat ca sub privirea lor binevoitoare să-mi înflorească instantaneu toți pomii, pentru a doua oară în acel an. Mi-au adus în dar doi puieți de ginkgo biloba (arborele pagodelor), pe care i-am și plantat în grădină, la mică distanță unul de celălalt. Extraordinară a fost discuția cu Mihai Șora. La nicio întrebare marele filosof nu răspunde imediat, cu acea spontaneitate vulgară care este la modă în mass-media din România. De fiecare dată tace, se concentrează asupra lui însuși și captează adevărul din adâncul ființei sale. Răspunsurile pe care le dă sunt de neuitat. Dar și tăcerile emoționează, ca momente de maximă intensitate a reflecției.
