Literatura de aziLiteratura de azi
27.11.2019

Nicolae Manolescu – 80

La mulți și buni ani! pentru Nicolae Manolescu

În 1962, când deținuții politici nu fuseseră încă eliberați din închisori (aceasta se va întâmpla în 1963) și când societatea românească intra în al cincisprezecelea an de regim totalitar, debutează în „Contemporanul” condus de George Ivașcu un cronicar literar și mai tânăr decât Nichita Stănescu. Nicolae Manolescu avea la acea dată 22 de ani, iar felul în care erau scrise primele lui cronici a fost uimitor pentru cititorii unei publicații în care, oricum, tabletele lui Călinescu erau parcurse ca într-o transă admirativă, în pofida piruetelor, acrobațiilor și genuflexiunilor „optimiste” ale marelui critic.

La un moment dat, tânărul Manolescu a scris și despre o carte a maestrului său, într-un mod care l-a enervat teribil pe autor, făcându-l pe clasicul în viață să se comporte ca un veleitar mărunt: l-a „pârât” și l-a reclamat pe imberbul cronicar la directorul „Contemporanului”, de parcă nu Ivașcu îi publicase textul lui Manolescu și n-ar fi știut exact ce face. Dumitru Micu, care l-a susținut pe Nicolae Manolescu la începuturile carierei acestuia, publicând și o carte în colaborare, relata că, într-o altă împrejurare, Călinescu s-ar fi referit admirativ la junele cronicar, spunând cu intonația caracteristică și cu privirea întoarsă către sine: „tânărul acesta scrie bine, are o frază mătăsoasă”.

(Daniel Cristea-Enache, directorul revistei „Literatura de azi”)

***

Nu admir pe oricine, dar când admir, admir din toată inima. Așa îl admir pe Nicolae Manolescu. Îl consider cel mai important critic literar din ultima jumătate de secol, un Titu Maiorescu al vremii noastre. Dacă nu era el, literatura română poate s-ar fi scufundat în promiscuitatea ideologiei comuniste. Au existat în aceeași perioadă critici superiori lui în unele privințe. Valeriu Cristea avea mai mult talent literar decât el, Lucian Raicu îl depășea în ceea ce privește intensitatea trăirii ideilor, M. Nițescu era numărul 1 în ceea ce privește radicalitatea atitudinii anticomuniste, Eugen Negrici îl surclasa ca teoretician literar, Nicolae Balotă avea o cultură mai întinsă… Dar Nicolae Manolescu întrunea calitățile tuturor, și încă multe altele, într-o sinteză armonioasă și… eficientă. Se pronunța întotdeauna − și se pronunță și în prezent – cu promptitudine în exact acele probleme de care depinde bunul mers al literaturii. Așa se explică de ce a ajuns repede, încă dinainte de a împlini treizeci de ani, o instanță critică de mare autoritate profesională, o curte supremă de justiție a literaturii române. De pe această poziție, în deplină solidaritate cu întreaga pleiadă de critici literari neaserviți regimului comunist, a ținut sus steagul literaturii bune timp de trei decenii, opunându-se încercărilor repetate ale PCR de a transforma literatura într-un mijloc de propagandă.

Practic, a salvat literatura de la transformarea ei într-o caricatură de literatură (de către un regim care a reușit să transforme parlamentul într-o caricatură de parlament, alegerile într-o caricatură de alegeri, presa într-o caricatură de presă etc.). Peste cincizeci de ani, iubitorii de literatură ne vor invidia că am fost contemporani cu Nicolae Manolescu, că îl puteam întâlni pe stradă, că aveam ocazia nesperată de a-l asculta vorbind despre literatură.

(Alex. Ștefănescu, colaborator permanent al revistei „Literatura de azi”)

Foto: Dinu Lazăr