Mihai Şora – 102 ani

Odată întors în România, mi-am îndeplinit un rost.

*

Ca orice stare emotivă extremă, ura – îmi închipui (încă nu mi-a fost dat s-o resimt) – e năvalnică şi cotropitoare: simetricul – negativ – al iubirii-pasiune. Ceea ce au ele în comun este acapararea totală a „purtătorului“ unei atare stări emotive extreme de către ţinta care-i obsedează în egală măsură atât pe cel ce „iubeşte“ în acest fel, cât şi pe cel ce urăşte: pe cel dintâi în sensul că îi blochează elanul autodăruirii, înlocuindu-l cu dinamica retrogradă a acaparării, iar pe acesta din urmă, care urăşte, lăsându-l pradă pasiunii negative a anihilării/dispariţiei ţintei abhorate (sintagma „ură de moarte“ spune totul în această privinţă).

Raportată la iureşul negativităţii care-i serveşte urii drept resort, resentimentul este stătut. Stătut şi retractil. Pasiv. Uneori, chiar întors asupră-şi. În sensul că, în loc de a-şi anihila obiectul, îşi (auto)devoră subiectul. Aveu d’impuissance –, dar nu şi asumare a neputinţei: a-ţi asuma (recunoscându-ţi-o) neputinţa înseamnă deja a da dovadă de curaj – de n-ar fi decât intelectual.

*

S-ar putea să existe şi o ură rece. Rece şi pasivă. Un fel de a întoarce, lumii, spatele. De a nu mai vrea să ştii de ea. Ar fi aidoma unei uri de sine însuşi: golit de lume, ai înceta, pur şi simplu, să mai fii.

Dar ura de moarte, în loc să aibă drept efect moartea „obiectivului“ ei (afară de cazul extrem al rezolvării ei printr-un act criminal), are drept efect sigur tocmai moartea, clipă de clipă şi pas cu pas, tocmai a celui pe care această ură de moarte s-a înstăpânit.

(din volumul „Anatomia resentimentului” de Mihai Șora, Curtea Veche Publishing)

(sursa foto: revista22.ro)