Gustul și mirosul culturii

Prin februarie scriam destul de avântat la o proză distopică despre o societate imaginară, dezumanizată și cu speranța viitorului dată la minimum. Nu era genul meu, dar mă gândeam că ar fi bine să încerc ceva nou. Tocmai atunci am fost anunțați că suntem în plină pandemie și că va trebui să stăm închiși în case până se termină totul. Inspirația mi s-a tăiat brusc ca o maioneză pe care n-o faci cum trebuie. Mai face azi cineva maioneză de mână? Mamele noastre făceau. Pentru ca amestecul de ou, ulei și muștar să se transforme în maioneză trebuia frecat repede, cu pasiune și în aceeași direcție. Schimbai direcția, dezastru, se tăia maioneza.

Am realizat brusc că trăim vremuri stranii în care nu mai pot bate distopic câmpii, pentru că ei erau deja adânc intrați în casa mea ferecată pe dinăuntru. Nu am început niciun jurnal de pandemie, și în niciun caz o altă carte de călătorii, pentru că drumul meu era simplu. Spre spitalul în care lucram, unde se murea pe capete, și acasă, după gardă. Mă dezbrăcam în hol și urcam la mansarda casei unde am stat o perioadă izolat, până am văzut că nu mă îmbolnăvesc, ba mai mult, că simt intens mirosul de ciorbă de văcuță ce se pregătea în bucătărie. Ce atenți eram cu toții la miros și gust! Noroc cu primăvara ce-a venit caldă și timpurie, care mi-a dezghețat inspirația pentru poezie. În vremuri de pandemie, poezia pare a fi cea mai bună scăpare. Parcă îmi venea dintr-odată să vorbesc în rime de cum mă trezeam, rime lugubre bineînțeles, pentru că pandemiile predispun la introspecții despre viață și moarte. Uneori dialogam cu păsările uimite care ne priveau prin ferestre și se întrebau de ce stăm ferecați în case, când afară era atât de frumos. Pandemiile predispun la poezie și mă mir că nu s-au făcut deja studii pe tema asta. Prin aprilie-mai terminasem deja o carte împreună cu soția, pe care am continuat-o apoi singur până prin iulie când Covidul se mai potolise, dar inspirația mea a dispărut ca o maioneză distopică.

Au dispărut cazurile de Covid în spital, frigiderele uriașe pe roți cu sute și sute de morți au dispărut și ele, dar „eșafoadele” improvizate de lemn, pe care erau cărați morții în saci roșii de plastic, sunt încă la locul lor în mijlocul străzii. Un fel de prezicere, de blestem pentru al doilea val când trebuie doar reatașate frigiderele. Trăiesc într-o țară bine organizată.

Prin vară apărea câte un avion pe cer aterizând pe La Guardia, aducând speranța călătoriei. Începusem să ne adunăm încet, încet în grădina casei, prieteni, scriitori, poeți, nevrozați de statul în casă, cu măști grele pe față, mănuși, la trei metri distanță și ne citeam unii altora ce-am mai scris. Într-o dimineață, am încercat o poezie nouă despre lumea care se redeștepta la viață și am constatat că robinetul poeziei se închisese. Pentru că tot nu putem pleca niciunde, ne-am întors la proză, la poveștile lăsate brusc neterminate prin iarnă, când habar n-aveam ce ne așteaptă. Dar cum să mai scrii o poveste romantică sau un roman, când tu nu poți fi sigur cum și când se va termina pandemia? Plus circul politic la care asistăm neputincioși de luni de zile. Avioane sunt tot mai multe pe cer, am călătorit cuminți până în Florida și înapoi, prin pădurile din jur, am citit, am văzut filme, dar am uitat de spectacole și teatre pline și am senzația că treptat acțiunea nu mai are loc în același New York în care emigrasem. Atunci cum să nu fugi înapoi în distopii, singurele care par a mai avea sens în faza asta. Să vedem unde vom ajunge cu ele, pentru că aceste vremuri cu mască, fără mască, cu minciuni numite adevăruri alternative ne-au marcat fără să vrem, iar lumea care se profilează nu mai pare a se continua de acolo de unde o lăsasem prin iarnă.

Dacă vorbim despre cultură, imaginați-vă această izolare fără televizor, Internet, Facebook, celular, cărți… De multe luni mă trezesc dimineața cu senzația că voi auzi din telefonul celular, sau de undeva din cer un țiuit ciudat urmat de mesajul: „this was just a test”, acesta e doar un test. Așa cum auzim de câteva ori pe an, atunci când reacțiile noastre de alarmă sunt testate electronic cu destulă cruzime. Ca doctor, când sunt în spital sau în clinică, ne anunță din când în când în difuzoare: „Cod Galben”, adică undeva ar putea fi un incendiu și trebuie să ieșim afară cât mai repede. Autoritățile vor să știe cum reacționăm în caz de pericol și ne testează periodic. Acum, cu această pandemie căzută din cer, suntem testați din plin. Doar că de data asta nu mai pare a fi un simplu test.

Pandemia e reală și aparent în plină desfășurare. Un virus care arată bizar, ca o mină plutitoare rămasă dintr-un război rece neterminat, contaminându-ne fără milă de aproape un an. Oamenii se îmbolnăvesc sau nu, unii tușesc, au puțină febră, alții mor, mulți nu cred în Covid, sau încep să nu mai creadă în nimic. E o stare mondială de defetism morbid, mai ales că vine altă iarnă în care ni se spune să intrăm înapoi în bârloguri, să ne ferecăm supuși pe Internet, Facebook și pe Zoom, noul zeu al comunicării. Ce ne-am face dacă ni s-ar lua toate „jucăriile” astea? Oare cum se descurcau strămoșii noștri în timpul gripei spaniole din 1918, când au murit 50 de milioane fără să urmărească la televizor câți mureau în fiecare zi? Atunci au murit mai mulți soldați americani de gripă în barăci decât cei căzuți pe câmpurile de luptă ale Europei.

Această pandemie elastică e până la urmă și un test. Unul al supunerii și al acceptării, al disciplinei dusă la extrem, până la dezumanizare, pentru că e născută din frică și panică. Iată ce spune una din băncile românești pe site-ul ei: „Deși am vrea să fim mai aproape, să încheiem cu îndemnul hai să ne vedem mai puțin, mai rar, doar când este neapărat nevoie. Să auzim de bine!” Cu toții vrem să auzim de bine, doar că binele pare rătăcit într-un labirint ciudat din care nu mai putem să ieșim.

Mă gândesc să reiau proza distopică începută anul trecut, despre un posibil sfârșit și reînceput al lumii, dar s-ar putea să nu mai fie nimic distopic în ce voiam eu să scriu. După o viață de muncă, mă gândesc la o pensionare cinstită, acum când, fără voia lor, copiii noștri și multe alte milioane de tineri sunt oarecum pensionați și puși pe un ajutor minim de existență. Ba mai mult, oameni de știință le spun că viitorul e spectaculos și pot fi trimiși curând pe Lună sau pe Marte. Acolo sigur se vor crea multe locuri de muncă, iar diferența dintre oameni va dispărea atât de democratic, încât nici măcar nu vor mai exista sexe. Simt cu tulburare că intrăm într-o altă orânduire, să-i spunem postcovidiană. Banii, bunurile adunate o viață, casele, pensiile din bănci poate nu mai contează. Poate vom fi ca niște vaci virtuale și sterpe care au păscut deja iluziile pierdute ale omenirii (cuvântul vaccin vine de la vacca pentru că primul vaccin s-a creat de la vacile care aveau cow-pox). Ceva se întâmplă, se pare, peste capetele noastre mascate și supuse. Cultura nu va muri după această pandemie, dar s-ar putea să-și piardă gustul și mirosul. Va fi ca o pajiște tunsă la zero, din care tot mai puțini vor dori să pască.