Literatura de aziLiteratura de azi
19.02.2020

Eugen Ionescu scriind despre Brâncuși

L-am cunoscut personal pe Brâncuşi foarte târziu, în cei din urmă ani ai vieţii sale, la pictorul Istrati, al cărui atelier se afla în Impasse Ronsin, chiar în faţa celui al sculptorului, despărţit de o străduţă de un metru lăţime. „Cine-i Ionescu ăsta care scrie piese de teatru?”, îl întrebase Brâncuşi pe Istrati. „Adu-mi-l într-o seară, vreau să-l cunosc”. Bineînţeles, admiram de multă vreme operele maestrului. Auzisem vorbindu-se şi despre om. Ştiam că era arţăgos, nu prea binevoitor, cicălitor, aproape crud. Îi alunga, acoperindu-i de injurii, pe negustorii sau colecţionarii care veneau să-l vadă pentru a-i propune să-i cumpere sculpturile, îi îndepărta, amenințându-i cu bâta, şi pe admiratorii sinceri şi naivi care-l supărau. Existau, totuşi, câțiva rari privilegiaţi şi privilegiate pe care Brâncuşi, neputând trăi mereu cu totul singur, îi primea şi îi răsfăţa. Aceştia erau invitaţi să ia parte la mesele lui, în acelaşi timp fruste şi rafinate, în alcătuirea cărora intrau un nemaipomenit iaurt pe care Brâncuşi îl pregătea el însuşi, varză crudă acrită, castraveţi săraţi, mămăligă şi şampanie, de pildă. Uneori, după desert, când era foarte bine dispus, Brâncuşi făcea o demonstraţie de dans al pântecelui, înaintea vizitatoarelor sale care savurau cafeaua turcească.

Am apucături rele. Acesta-i, fără îndoială, motivul pentru care nu sufăr relele apucături ale altora. Am şovăit îndelung până să mă duc să-l văd pe Brâncuşi: îmi era de-ajuns să-i contemplu operele, cu atât mai mult cu cât îi cunoşteam teoriile fundamentale, foarte adesea spuse celor ce-l ascultau, foarte des repetate de aceştia. Mi s-a adus la cunoştinţă ura, dispreţul lui faţă de sculptura „biftecurilor”, pe care-am numit-o astăzi sculptura figurativă, adică aproape toată sculptura cunoscută de la greci până în zilele noastre. Ştiam că-i era dragă formula asta şi că-i plăcea foarte mult s-o lanseze în capul oricui îl asculta. Pitorescul persoanei sale nu mă atrăgea în mod deosebit: nu mai voia să dea mâna cu Max Ernst pentru că acesta, susţinea Brâncuși, l-ar deochea şi pentru că l-ar fi făcut să cadă şi să-şi scrântească glezna, uitându-se cu ură la el. Şi Picasso îl scârbea pe Brâncuși, căci, după acesta din urmă, „Picasso nu făcea pictură, ci magie neagră”.

Într-o seară de iarnă, mă dusesem în vizită la Istrati. Stăteam aşezaţi în tihnă în jurul sobei, când uşa se deschise. Brâncuși intră: un bătrânel de optzeci de ani, cu reteveiul în mână, îmbrăcat în alb, pe cap cu o căciulă înaltă de blană albă, cu o barbă albă de patriarh. Şi, fireşte, „cu ochii sclipind de răutate”, cum ne spune aşa de bine zicala. Se aşeză pe un scăunel, îi fui prezentat. Se prefăcu că nu mi-a înţeles numele. Îi fu repetat, de două sau de trei ori. Apoi, arătându-mă cu capătul băţului:

— Ce face la viaţa lui?
— E autor dramatic! răspunse Istrati, care-l prevenise totuşi.
— Ce e? întrebă iarăşi Brâncuși.
— Scrie piese,… piese de teatru!
—Piese de teatru? se miră Brâncuși.

Apoi, întorcându-se triumfal către mine şi privindu-mă în faţă :
— Eu, unul, urăsc teatrul. N-am nevoie de teatru. Mă doare-n cot de teatru!
— Şi eu îl urăsc şi mă doare-n cot de el. Doar ca să-mi bat joc de el scriu teatru. E singurul motiv, îi spusei.
Mă privi cu ochiul lui de bătrân ţăran şiret, surprins, neîncrezător. Nu găsi pe loc o replică destul de jignitoare. Reveni la atac după cinci minute :
— Ce credeai despre Hitler? mă întrebă el.
— N-am o părere despre treaba asta, răspunsei eu cu nevinovăţie.
— A fost un om de ispravă! strigă el, ca pentru a-mi arunca o sfidare. Un erou, un neînţeles, o victimă!

Apoi, se avântă într-un extraordinar, metafizic, confuz elogiu al „arianismului”. Istrati şi soţia lui erau la pământ. Eu nu mă urnii din loc. Ştiam că, pentru a-şi întărâta interlocutorii, contrazicând ceea ce credea că este gândul lor, îşi manifestase, rând pe rând, când ura faţă de nazism, când cea faţă de democraţie, de bolşevism, de anticomunism, de spiritul ştiinţific, de modernism, de antimodernism şi aşa mai departe. Închipuindu-şi, poate, că avea de-a face cu un admirator naiv, lacom de cea mai neînsemnată dintre vorbele sale, ori dându-și seama că nu va reuşi să mă scoată din sărite, Brâncuși renunţă. Se lansă într-un mare discurs, cum mă aşteptam, împotriva biftecurilor; povesti amintiri, cum venise la Paris de pe malurile Dunării făcând o mare parte din drum pe jos; ne vorbi şi despre ,,ioni”, principii ale energiei cosmice care străbat spaţiul, şi despre care spunea că-i zăreşte cu ochiul liber, în razele soarelui. Se întoarse către soţia mea, îi reproşă, cu asprime, că nu poartă părul destul de lung, apoi agresivitatea lui se linişti. Fu cuprins deodată de o bucurie copilărească, chipul i se destinse, se ridică, ieşi ajutându-se cu bastonul, lăsă uşa deschisă spre frig, reveni peste câteva minute, cu o sticlă de şampanie în mână: nu ne mai purta pică, ne simpatiza.

Îmi fu dat, după aceea, să-l revăd pe Brâncuși încă de patru sau cinci ori înainte de moarte. După ce a fost în clinică pentru a-şi îngriji un picior rupt, nu şi-a mai părăsit atelierul. Avea un aspirator, ultim model, însă când se afla vreo femeie printre vizitatorii săi, profita ca s-o roage să-i măture atelierul, cu o mătură adevărată. Avea telefonul pe noptieră şi mai avea un sac plin cu pietricele. Când se plictisea prea tare şi dorea să sporovăiască cu vecinul lui, lua un pumn de pietre, îşi deschidea uşa şi le arunca în uşa vecinului ca să-l cheme: nu-i dădea prin minte să telefoneze. Era foarte aproape de sfârșitul lui, când soţia şi fiica mea, care avea unsprezece ani, se duseră să-l vadă. Stătea culcat, cu căciula lui de blană pe cap, cu bastonul la îndemână. Soţia mea e încă foarte emoţionată la amintirea acestei ultime întrevederi. Zărind-o pe fiica mea, Brâncuşi fu cuprins de o mare emoţie. I-a ţinut, pe jumătate jucându-se, pe jumătate sincer, un discurs de dragoste. A lăudat-o că poartă părul lung, i-a lăudat mult ochii frumoşi. Bătrânul acesta cu barbă albă îi spuse, duios, ținând-o de mână: „Logodnica mea mică, te aşteptam dintotdeauna, sunt fericit că ai venit. Vezi tu, eu sunt acum foarte aproape de bunul Dumnezeu. Nu trebuie decât să întind mâna să-l prind.”

Apoi a destupat o şampanie ca să sărbătorească logodna.

Eugen Ionescu

[Puteți citi mai multe despre Constantin Brâncuși în articolul „A sculpta Zborul”.]

(sursa text și foto: http://1001arte.ro)