Crisanta Predescu 
Unde se duc, unde se duc iubirile noastre apuse? Cine să-mi spună asta? Devin fantome, umbre, larve, zic poeţii. Dar cum, asta ca şi cum n-ar fi fost niciodată nimic? Lumea care se spulberă din faţa ochilor noştri n-a existat niciodată? Patimile sunt oare visuri zadarnice ca vedeniile plăsmuite de somn? Nu, e cu neputinţă.
(George Sand)
Cotrobăind prin biblioteca familiei, pe la vreo cincisprezece ani, am găsit cartea ce mi-a definit, într-un fel, parcursul existențial: „Lelia sau viața lui George Sand”, scrisă de André Maurois. Deși noțiunile intelectuale îmi erau slabe la acea vârstă, am citit romanul respectiv, cu creionul și dicționarul lângă mine, pentru că, intuitiv, mi se părea că îmi descoperisem modelul feminin, demn de urmat, în persoana celei ce fusese Aurore Dupin, baroană de Dudevant.
Extaz cerebral am înregistrat trăindu-i viața acestei femei, ce nu numai că a călcat în picioare toate regulile unei societăți, în care femeii nu i se recunoștea vreo valoare, dar a și contribuit la schimbarea mentalității închise de secol XIX. Fire pătimașă, educată în baza principiilor nobilimii de la acea vreme, viitoarea romancieră George Sand, a insistat să iubească liber, să-și expună ideile, la reuniunile literare ale bărbaților, cu voce puternică, îmbrăcată în haine bărbătești și trăgând cu sete dintr-un trabuc, lucruri scandaloase pe-atunci. În ciuda comportamentului dezaprobator, Sand a fascinat minți strălucite, dovedind un devotament uluitor pentru ceilalți oameni.
Nu am uitat-o pe Sand. Viața ei a fost, pentru mine, ca o pârghie constantă între trecut și viitor. Îmi amintesc, cu un soi de melancolie, febrilitatea nopților în care am devorat cartea lui Maurois, imaginându-mi-o pe Aurore în diversele sale etape ale vârstei, agățată de gâtul necizelatului său soț sau pierdută în pasiune pentru un Frederic Chopin, bolnav de tuberculoză, căruia i-a fost muză pentru celebrele Nocturne. Dacă Chopin nu ar fi întâlnit-o pe această femeie, poate nici n-ar fi trăit. Închizând ochii, am văzut-o lângă bunica ei, cea hotărâtă să o știe drept o femeie puternică, moștenitoare a domeniului Nohant și om cu vază. Cea mai clară imagine, din mintea mea, este a fetiței năzdrăvane, trimisă la mănăstire în copilărie, pentru a găsi calea cea bună, lucru pentru care chiar s-a chinuit ani mulți, evidențiindu-și anumite porniri mistice, dar care s-au soldat cu un eșec, după ce a studiat marii filosofi ai lumii. A scris în autobiografia sa, „Povestea vieții mele” că „am ieșit din mănăstire mai proastă decât am intrat”.
Dar poate cel mai mult m-au răsucit psihic frenezia ei multicoloră și ambiția de a se considera un om iubit, elevat, susținător al unor cauze umane preponderent artistice, neuitând vreo clipă că, mai presus de trăirile ei pasionale, era și mamă lucidă.
Scriitori, oameni cu greutate în lumea artistică, precum Honore de Balzac, Sainte Beuve, Mérimée, Delacroix, Alfred de Musset, Dumas-fiul, Gustave Flaubert, i-au fost prieteni, mentori, iubiți sau protejați. Toți au prețuit-o pe Sand, femeie ce le-a surescitat plăcerea de a-și încrucișa destinele, considerând-o un om valoros, din multe puncte de vedere.
Să nu ne sfiim în a citi sau reciti cărțile copilăriei și adolescenței noastre – poate că ele au avut un rol hotărâtor în stabilirea priorităților noastre personale și poate că e cazul să ne redescoperim, surprinzător uneori.
