Cultură, teologie, fotbal și politică

Ionuț Vulpescu vorbește cu pasiune despre Cultură, fotbal și politică şi foarte rar despre sine, despre „Ionuț” cel de dincolo de cărțile de vizită și de cărțile din bibliotecile pe care le-a citit. L-am invitat la un interviu… altfel și, poate și datorită zodiei, discuția s-a îngemănat astfel încât am simțit că vorbesc când cu „Ionuţ” – cel care presară un zâmbet chiar cu candoare, ca să detensioneze intensitatea discuțiilor –, când cu „Ioan” – cel care dintotdeauna a privit cu maturitate Întâlnirile care l-au construit.

– Politicianul, pasionatul de fotbal, absolventul de Teologie, fostul Ministru al Culturii…. Cine e Ionuț Vulpescu, de fapt?
Probabil că răspunsul se găsește în fiecare dintre aceste ipostaze. În copilărie – nu o să spun „pe vremea mea” pentru că încă nu e cazul – adică „mai ieri-alaltăieri” (N.R.: Zâmbește!) pasiunea mea cea mai mare era fotbalul și dorința era să ajung cronicar sportiv. Comentam meciuri prin tabere școlare, cu un oarecare talent – am martori nu doar printre colegii mei și pasiunea aceasta a rămas până astăzi. Mi-a plăcut jocul acesta – fotbalul. Și, în general, mi-a plăcut sportul. Am și urmat o vreme gândul acesta, am fost editorialist la ProSport – când nu era doar un ziar de sport, ci unul dintre cele mai bine scrise ziare din România. Pagina a patra ținea de mistica fotbalului, de mistica sportului, era citită de oameni care vedeau în fotbal și în sport mai mult decât o tabelă de marcaj, mai mult decât „cine pe cine a bătut”.

– Strategii?
Strategii, da. Sportul e și strategie.

– V-a plăcut, de fapt, strategia din spatele jocului?
Da, sigur. Întotdeauna. Te întrebi de ce se duc oamenii la meciuri, de ce se umplu stadioanele… De ce se uită atâta lume la un meci?! Au apărut niște vulgarizări și niște simplificări ca în tot ce e omenesc. Se spune că microbiștii sunt oameni care au mult timp sau nu au ce face după o anumită vârstă. Eticheta aceasta de „microbist” este uneori pusă greșit. Și aici este nevoie de competență – și microbismul presupune o competență – nu te uiți la fotbal așa… pur și simplu. E ca la teatru sau la operă… Sau cum e cu literatura – pe Glob sunt miliarde de cititori, dar critici literari sunt mai puțini. Și fotbalul are „criticii săi literari”. Mă bucur că o vreme am făcut asta, am și scos o carte – „Din țara în care stânga e Cârțu și dreaptae Lăcătuș”. Am scos cartea înainte să fac politică. Adică „stânga” și „dreapta” erau doar cele două aripi ale unui gazon de fotbal. Predomina atunci culoarea verde pe copertă – „iarba verde de acasă”… Atunci „stânga” și „dreapta” și în politică erau mai clare, aveau conținut substanțial. S-au degradat. Pasiunea mea a rămas. Nu prea aș mai avea unde să scriu despre fotbal, astăzi, dar mă bucur că o vreme am fructificat această pasiune și am scris. Mă uit și acum la meciuri, urmăresc Liverpool… Craiova cu care țineam eu în copilărie nu mai există… Și celelalte dimenisuni invocate sunt adevărate. Și faptul că am urmat Teologia… Întâi am făcut Seminarul Teologic, la Târgoviște. De fapt, clasa a IX-a am făcut-o la București, la Radu Vodă, în centrul Bucureștiului, într-o lume absolut miraculoasă la început, după Revoluție, în anii ’90.

– Nu vorbiți niciodată despre Târgoviște și despre familie…
Vorbesc des despre Târgoviște… Am făcut Seminarul și pentru că tatăl meu a avut un rol decisiv în opțiunea mea – a fost preot. Vin dintr-o familie de preoți. Bunicul meu a fost preot, vărul meu este preot în județul Dâmbovița, în comuna Dobra – acolo unde m-am născut.

– Comună pe care ați și pus-o într-o carte.
Da. Am folosit un manuscris al bunicului meu, tatăl mamei și am publicat o carte despre Dobra, în două ediții – „Dobra, o monografie sentimentală”. Știam de acest efort al bunicului meu de a scrie o carte, am folosit manuscrisul lui, l-am îmbunătățit, l-am adus la zi, am cules și alte mărturii. Pentru că Dobra este o comună foarte interesantă, nu este doar comuna mea. În anii 2008-2012 au apărut aceste cărți.

– Cum era mama, în copilăria dumneavoastră?
Exuberantă, expansivă și învățând să depășească greutățile unei familii cu trei copii. În familia mamei au fost trei surori. Din păcate, una dintre ele s-a prăpădit anul trecut. Mama este cea mai mică. Bunicul meu era învățător de țară, iar mama a devenit profesoară de Limba Română. M-a ajutat foarte mult că mama e profesoară de Română și că tatăl meu a fost preot pentru că, de când mă știu, am avut cărți în casă. Am avut foarte multe cărți de autori români – literatură română. Cred că de acolo am și învățat să vorbesc corect limba română. Tata și bunicul mi-au dat dimensiunea spirituală… Am fost un copil norocos. Răsfățat și norocos.

– Dar în acest context foarte prețios de acasă, în ce măsură putea să spună Ionuț „eu vreau să mă duc să joc fotbal”?
Putea, pentru că era ca… „desertul lui Ionuț”. Aici își impunea „Ionuț” punctul de vedere, în rest era destul de cuminte. Problemele le-am creat mai târziu, când eram mic eram cuminte. (N.R.: Râde!) Și eram premiant – aveam coroniță. Când ai coroniță și când ești premiant, îți permiți un hatâr, din când în când. Și au văzut că era un capriciu… serios și nu aveau ce să facă… Era o întreagă aventură, pentru că atunci nu puteai să vezi meciurile nicăieri la televizor. Le ascultam la radio – universul era audio. Copilăria noastră era aproape… Spotify.

– Vă amintiți de meciuri comentate cu tata? Cum comentează un preot un meci de fotbal?
Sigur, îmi amintesc. Tata ținea în tinerețea lui cu Petrolul. Petrolul fusese echipă campioană, bătuse Liverpool în anii ’60, tata a și fost la meci… Apoi, însă, s-a apropiat de Craiova, de fenomenul Universitatea Craiova din anii ’80 și mie mi-a dat microbul acesta al Univeristății Craiova. Am mers la Târgoviște și l-am văzut pe Balaci jucând… A fost una dintre cele mai frumoase zile din copilăria mea. Țineau amândoi – și tata, și bunicul care era tot preot – cu Universitatea Craiova. Bunicul meu făcuse facultatea la Cernăuți, a fost coleg de generație cu Părintele Stăniloae, un erudit, un om foarte învățat și foarte cald. El a fost preot de țară, dar putea să fie preot oriunde. A fost preot de țară atunci când preotul însemna o instituție. Preotul și învățătorul însemnau ceva în lumea rurală românească – erau doi stâlpi ai societății. Dar ar fi putut fi preot și la catedrală – avea anvergură și forță interioară, forța unor convingeri extraordinare. A avut profesori foarte buni, știa germană… Am și acum din caietele lui de student și îmi amintesc că odată discutau bunicii mei și îi spuneau lui tata – „ați nenorocit copilul cu fotbalul”. „Copilul” eram eu. Apoi și-au dat seama că nu e nicio nenorocire. Orice om are pasiuni, problema se pune ce faci cu ele, cum le dozezi și ce „citești” dincolo de aparență. Fotbalul are o strategie, are etică și are și o dimensiune ludică. Nu este singurul meu hobby, dar a rămas unul dintre cele esențiale, alături de film, muzică, lectură.

– Numele de botez este „Ioan”, nu?
Da, „Ioan”. Nașul meu a fost fiu de preot, din Dâmbovița, de la Gura Bărbuleț. Nașii mei au fost – că s-au prăpădit, amândoi, sora tatălui și soțul ei – niște oameni extraordinari, de la care am avut de învățat. Nașa a făcut Farmacia, la Cluj, iar nașul a fost inginer – a lucrat multă vreme la Banca Agricolă aici, în București. El se numea „Ioan”. „Ionuț” a venit ceva mai târziu, dar am ajuns inclusiv în cataloage, la școală, „Ionuț”. Numele, mai târziu, a generat discuții și cu prietenii mei și cu strategii de campanie, când făceam bannere. Discuțiile erau dacă să trecem „Ioan”, cum spuneau ei sau „Ionuț”, cum voiam eu. Din 2002 îmi amintesc o întâlnire cu Florin Piersic: „Măi…, zice, Ionuț Vulpescu sună bine, aproape la fel de bine ca Florin Piersic” (N.R.: Râde!) Nu pentru că mi-a spus el, dar am riscat chiar și în campaniile electorale să fiu pe buletinul de vot „Ioan Vulpescu” și „Ionuț Vulpescu” pe afiș. Mi-am spus că oamenii se vor gândi că, totuși, deși sunt geamăn ca zodie, nu suntem doi candidați.

– Cum era perceput Dumnezeu acasă? Cum vi-l explicau părinții? Crescând într-un mediu cu încărcătură spirituală, mergeați duminică de duminică la biserică?
Dumnezeu era acasă. Nu-l căutam foarte departe – ceea ce e bine. Drumul acesta nu este cel mai ușor de făcut și, de multe ori, Îl căutăm pe Dumnezeu în teritorii primejdioase și nesigure. El e mult mai aproape decât credem. Nu mergeam în fiecare duminică la biserică – mai ales atunci când eram copil, dar apoi mergeam des și, desigur, la toate marile sărbători. Întotdeauna o să-mi amintesc Învierea, mai mult decât oricare altă sărbătoare. Săptămâna Mare și noaptea de Înviere. Sigur că amintirile mele au legătură cu tata… Pe bunicul l-am prins când ieșise la pensie și în biserică deja slujea tata atunci. Câțiva ani am avut șansa să stau destul de mult cu bunicii, pentru că tata și mama mergeau la serviciu – la biserică și la școală. Am crescut cu toți cei patru bunici, și din partea tatălui, și din partea mamei. Și acesta este un privilegiu: să ai suficienți ani cu fiecare dintre bunici. Este un privilegiu pe care nu-l au mulți, din nefericire. Bunicii sunt o școală aparte. Leg momentele de slujbă, de Înviere din copilărie, adolescență și de mai târziu… de cerul zvântat pe care-l vezi când mergi acasă. Mi se pare extraordinar! Este una dintre cele mai pregnante amintiri pe care le am. Sigur, era o biserică de țară, mică… Dar nu are importanță – că este o biserică mică, din lemn, cum era un îndemn acum câțiva ani sau că este o catedrală mare până la cer… importantă este relația ta cu spațiul acela. Pe Dumnezeu nu-l vezi tot timpul, nu-l simți în permanență. Dumnezeu este o uriașă prezență absentă. Însă relația de o secundă, uneori, în care simți prezența Lui în viața ta poate schimba diferența aceasta dintre „absență” și „prezență”. Dumnezeu nu e o temă, până la urmă e trăirea pe care o ai.

– Vă vedeați slujind, într-o bună zi, ca tata și bunicul?
Sigur. Când am mers la Seminar, după Revoluție. În anii ’80, îmi amintesc… La Revoluție aveam 13 ani, eram în clasa a VII-a. Și eram la Baia Mare să învăț matematică, să mă pregătesc pentru admiterea în clasa a IX-a, unde nu se dădea doar Limba Română – materie la care eram bunicel, ci și matematică – unde nu eram deloc bunicel. (N.R.: Râde!) Mă străduiam, dar nu prea înțelegeam cum e cu matematica… Apoi, mai târziu în viață, când a trebuit să fac bugete, eram pregătit. Dar atunci, în ’89, nu. Mătușa mea, sora mai mare mamei, era o foarte bună profesoară de matematică – și de școală veche, așa… foarte severă, chiar dacă eram nepotul ei. M-am dus la Baia Mare să învăț matematică pentru că planul inițial, de dinainte de Revoluție, era să merg la Școala Normală… Însă, după Revoluție, când libertatea a renăscut și a renăscut inclusiv libertatea de credință erau alte perspective… Nu era simplu să fii preot înainte de 1989.             

– Chiar voiam să întreb… Familia a avut de suferit?
Nu aș spune asta… dar nu era nici o situație ideală. Sigur, România nu era într-o situație ca în Albania unde erau biserici de carton sau unde a fost prigoană… Mai ales în ultimii ani n-a mai fost prigoană, greul a fost până în anii ’50-’60.

– Dar au fost perioade chiar și în anii ’80 în care oamenilor le era frică să își facă semnul crucii când treceau prin fața bisericilor…
Sigur, și era o perioadă când erau chermeze în fiecare localitate, puse exact la ora la care erau Deniile – pentru că tot am vorbit de Înviere. Sigur… Părinții mei s-au gândit că nu e cea mai fericită situație pentru mine… Sunt și oameni care privesc retrospectiv și spun că știau dintotdeauna ce și-au dorit să devină. În cazul meu nu a fost așa, recunosc. Cred că în primii ani este important să citești și să strângi cât mai multe informații, să începi să te formezi. Formare care continuă și se cristalizează în liceu și în facultate. Dar nu cred că la 14 ani ești capabil să iei decizii esențiale pentru viață. În cazul unora se dovedește că nici mai târziu nu sunt inspirați… Dar, la acea vârstă ai nevoie de un tip de asistență din partea unor oameni apropiați care te iubesc. Eu aveam deja o structură umanistă, luată de acasă. Citeam foarte mult… După Revoluție, Teologia putea să fie o opțiune. Și am ales Seminarul Teologic din București, pe care și tata l-a urmat, la vremea lui. A fost o concurență extraordinară în 1991 – erau doar 10 sau 15 locuri… exigență! Și eram cam o sută de tineri care voiam să fim admiși. Am intrat și un an mai târziu la Târgoviște s-au înființat Arhiepiscopia Târgoviștei și Seminarul Teologic și am fost transferați obligatoriu acolo. Nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem să rămânem în București. A fost tragedie pentru mine să las kilometrul zero al Capitalei – cu toate tentațiile Bucureștiului, dar și cu liniștea de la Radu Vodă și să plec la Târgoviște. Liniștea de la Mănăstirea Radu Vodă este cu totul specială. La Radu Vodă ești, în același timp, în centrul-centrului și într-o insulă de liniște, un univers care nu are nimic de-a face cu zgomotul de afară. E atâta liniște și e foarte mult mister acolo! Stare întreținută în timp de episoade foarte interesante care au fost ecranizate, duse în literatură… Eu am stat acolo un an, într-un regim de… carantină spirituală de dimineața până seara.

– Cum e compatibil acest stil de viață cu un adolescent zburdalnic, pasionat de fotbal?
Nu prea e. A fost dramatic. Acomodarea… răsfățul premiantului cu coroniță când ia primul 4 la Muzică – dramă. Am luat un 4 la un moment dat, a venit tata și a făcut pregătire cu mine… Am rezolvat – am îndreptat media, am luat 7, 8 după aceea… Nu e ușoară acomodarea. Dar regimul acela extrem de sever în care trăiești te ajută în timp. De multe ori ceea ce pare că ți se întâmplă rău și este expresia nefericirii absolute te ajută mai mult decât răsfățul libertății totale în care te simți extrem de confortabil. Ai nevoie, din când în când, de coerciție și de un tip de control pozitiv. Ai nevoie, din când în când, de exerciții spirituale și de o anumită atitudine pentru a învăța să trăiești nu singur, ci cu ceilalți. Eu am stat în cameră cu mulți colegi – eram vreo 30, lucru greu de închipuit. Asta te învață nu doar să socializezi, ci să trăiești alături de celălalt, să înțelegi că nu ești singur pe lume, oricât de bun ai fi în singurătatea ta. Clasa a IX-a a fost o școală extraordinară. Apoi m-am dus la Târgoviște și, cum e viața rotundă ca în romanele lui Rebreanu… M-am născut în județul Dâmbovița, am învățat la Târgoviște și acum m-am întors în Parlament, 30 de ani mai târziu ca deputat de Dâmbovița. S-au împlinit și 30 de ani de când s-a înființat Seminarul, de la prima promoție. Și sunt și eu un reprezentant destul de cunoscut al primei promoții… În perioada 1992-1996 am stat la Târgoviște cu gândul în fiecare săptămână că o să mă transfer și că o să mă întorc la București. Profesorii mei, mai ales Părintele Profesor Ion Buga, un profesor extraordinar cu care făcusem greaca, un om excepțional căruia îi datorez foarte mult, au fost oameni speciali… Și acum țin la părintele Buga, așa cum țineam din prima zi după ce l-am cunoscut. Trebuia să facem greacă veche, dar de fapt ce ne spunea părintele era din lumea nouă. Un creator în Teologie – ceea ce este destul de rar. Să creezi în Teologie azi, în epoca asta… Tot timpul discutam cu Părintele Buga și cu alți profesori care îmi erau apropiați că vreau să mă transfer. Când am ajuns la Târgoviște am făcut prima revistă a unui liceu din Dâmbovița. Liceele cu tradiție – Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, Școala Normală – care avea fete inteligente, olimpice, au reacționat! „Carabella”, un alt liceu de tradiție, la fel! Și așa a fost explozie de reviste culturale de liceu. Dar reviste bune! Am fondat Liga Tineretului Ortodox din România, Filiala Dâmbovița. Am făcut un festival – Festivalul Filocalia, unde veneau personalități. L-am avut pe Părintele Galeriu, l-am avut pe Acad. Virgil Cândea, pe prof. Al. Duțu. Au fost poetul Ioan Alexandru, Cezar Baltag… nume mari din cultură și spiritualitate veneau la Târgoviște și umpleau sălile – Casa Sindicatelor, Club Petrol. Și toți erau aduși de mine, un elev din a X-a… a XI-a, a XII-a… Eram un fel de sindicalist absolut al liceelor în Dâmbovița. Aveam un statut privilegiat, de care nu am abuzat. Am și plătit pentru el, culmea, la o disciplină unde nu s-ar gândi nimeni pentru că printre marile mele pasiuni sunt călătoriile. Ei bine, la Geografie am avut o problemă, la un moment dat, cu un profesor. A început să-mi placă statutul de lider al liceenilor, de om care este cunoscut în județ. Aveam ceea ce se cheamă astăzi notorietate. Și îmi trecea prin minte gândul „de ce să mă mai întorc la București, pentru că uite, mi-e bine!?”… Și mi-a fost bine până în 1996, când a trebuit să aleg. Am ales să mă întorc la București, să fac facultatea aici. Și am ales foarte bine. Dar liceul a fost o perioadă extraordinară, am foarte multe amintiri frumoase alături de colegii și profesorii mei. Pe unii dintre ei mă bucur să îi revăd și astăzi când merg în județ, în fiecare săptămână.

– Dar perioada aceea a liceanului Ionuț Vulpescu era extrem de serioasă sau dimpotrivă, v-ați și îndrăgostit… V-ați permis să și greșiți specific vârstei sau responsabilitatea de a fi acel lider al adolescenților apăsa pe umerii dumneavoastră?
Am făcut toate prostiile specifice vârstei și unele chiar nespecifice vârstei. (N.R.: Râde!) Nu aveam abateri grave – mă țineam de școală și de lucrurile care îmi plăceau. Aveam grijă de toate proiectele în care mă implicam și aveam un anumit tip de exigență… adică nu îmi plăcea ca lucrurile să iasă oricum… Voiam ca evenimentele să aibă un anumit nivel, nu doar să se întâmple. Dar asta nu înseamnă că eram mai puțin copil sau mai puțin adolescent.

– Filosofia când ați descoperit-o?
Cam în aceeași perioadă. Mai cu seamă literatura a fost pasiunea mea. Și dacă aș mai fi făcut o facultate, pe lângă Teologie, cred că Litere aș fi făcut. Am și avut acasă multe cărți, am citit mai ales autori români. M-am îndrăgostit de literatura română, dar nu numai de autorii mari, canonici, ci și de mulți autori… să-i numim „minori” prin istorii literare, dar uriași ca oameni. Am și avut șansa să îi întâlnesc pe mulți dintre ei și ulterior, prin ceea ce am făcut în spațiul public, să îi reîntâlnesc. Și vorbim deja despre două decenii de când suntem în lumea aceasta culturală. Am cules ceva povești… ar trebui să fac ceva cu ele, la un moment dat. Deși sunt un om care face politică și politicienii vorbesc mult despre ei înșiși întrebați sau neîntrebați, eu m-am străduit mult să nu intru în capcana aceasta, dar gândindu-mă la întâlnirile extraordinare pe care le-am avut, pot să zic că Dumnezeu mi-a dat enorm! Din toate minunile, Omul este cel mai mare, totuși. Și atunci când am văzut minuni în proximitatea mea… m-a ajutat și astfel de întâlniri m-au structurat, în timp și mi-au oferit perspectivă. Autorii pe care îi citeam când eram mic… i-am cunoscut mai târziu… Cred că despre astfel de întâlniri trebuie să vorbești cu prudență, dar e bine să le faci cunoscute pentru că sunt lucruri care trebuie să rămână. Ceea ce este frumos, melancolic, sentimental în viața noastră trebuie spus în dozele pe fiecare alege să le folosească. Ingredientele sunt întotdeauna personale. Dar am fost un privilegiat – dacă este ceva în viața mea diferit… vine de la aceste întâlniri extraordinare cu o pleiadă de nume mari ale culturii românești. Și mă bucur că mai târziu am întors ceva din această formă de recunoștință pe care am avut-o de mic față de acești oameni.

– Bucureștiul regăsit definitiv în 1996 semăna cu cel descoperit cu ochii adolescentului din clasa a IX-a sau se schimbase ceva din vraja orașului?
Ceva din vrajă se schimbase, cum se schimbă cu trecerea timpului, când ni se întâmplă această dezvrăjire a lumii. Dar erau anii frenetici ai tranziției, începusem să fiu pasionat de politică, citeam… Când am venit în clasa a IX-a la București, la Radu Vodă, într-o sâmbătă au venit nașii mei să mă viziteze. Multe le datorez!… Dar atunci mi-au adus o revistă. Era „România literară”. Nu o citisem până atunci, chiar dacă știam că există. Eram în clasa a IX-a, deci aveam 15 ani. Când eram copil ascultam Europa liberă cu părinții mei, Actualitatea Românească, Teze și Antiteze la Paris… Știam că literatura română este interesantă, dar când am și văzut „România literară”!… Și de atunci, din septembrie 1991 și până astăzi în 2023 e una dintre gazetele pe care le-am citit săptămână de săptămână. Apoi, desigur, au fost și altele…

– Și pe care ați și sprijinit-o…
Am sprijinit-o… Dintre lucrurile bune pe care le-am făcut, la Judecata de Apoi a miniștrilor Culturii cu siguranță că va rămâne acest sprijin din 2015. Nu numai pentru „România literară”, ci pentru presa culturală. Sigur, decizia a avut impact pentru toată presa culturală, dar probabil că ceva a pornit de la acel gând al meu…  

– Deci i-ați datorat acest lucru „lui Ionuț Vulpescu” din clasa a IX-a.
Da. Pot să răspund fără să greșesc, că da. În 2015, Ionuț a fost influențat de „cel” din 1991.

– Dar în 1996, după câțiva ani de citit reviste culturale, putea Ionuț să se gândească la faptul că va ajunge într-o zi Ministrul Culturii?
Nu. Nu! În niciun caz. Nici nu mi-am propus asta.

– Când a venit pasiunea pentru politică?
S-a legat, totul. A venit tot dinspre Cultură.

– Pentru că politicienii vremurilor de atunci erau oameni cu altfel de temelii culturale decât astăzi, poate?
Pasiunea pentru politică, dorința de a mă implica a venit mai târziu, a venit cam în anii 2000.

– Dorința de a vă implica… Dar la 25 de ani erați consilierul Președintelui Ion Iliescu…
După ce am terminat Facultatea. În 2000 am terminat Facultatea de Teologie și am intrat în echipa de campanie a candidatului Ion Iliescu pentru alegerile prezidențiale.

– Deși era de așteptat să intraţi în altar…
Acela a fost cumva momentul de schimbare, când planurile s-au separat și am ales să merg spre cariera politică.

– Nu „s-au separat”, ci le-ați separat. Cum?
Le-am separat, da. A fost un context care mi-a permis să intru în echipa de campanie a candidatului PDSR Ion Iliescu.

– Putem vorbi despre context?
Sigur. E o întâmplare fericită, norocoasă. O Întâlnire. Am întâlnit niște oameni care erau în preajma lui Ion Iliescu, lucrau pentru domnia sa, Victor Opaschi, în primul rând. Eu eram în ultimul an de facultate. Împreună cu mai mulți colegi de facultate trebuia să mergem într-un turneu cu un cor în Statele Unite. Atunci eu nu am primit viză, fiind prezentatorul corului. Și am fost pus să cânt tocmai eu, doar că eu nu eram acolo pentru calitățile mele vocale, ci pentru capacitatea de a prezenta evenimentul în cadrul comunităților românești de acolo. Și după ce am fost respins la acest zbor spre America, spre Statele Unite și Canada, de fapt, am ajuns în scurtă vreme pentru a povesti această situație la Kisseleff. Întâi am avut o discuție cu unul dintre consilierii apropiați ai lui Ion Iliescu, Victor Opaschi cu care am și lucrat după aceea 4 ani.

– Un apropiat al Cultelor, de fapt…
Era Consilier de Stat la Compartimentul Cultură-Culte și am și lucrat împreună din 2000 până în 2004. Apoi, alături de un alt coleg al nostru, Gheorghe Constantin, care din păcate s-a prăpădit de curând, am fost consilieri la cabinetul fostului președinte al României – 2005-2012, o perioadă extraordinară din viața mea. Și în urma acestor întâlniri am ajuns și am lucrat cu președintele de atunci. Am făcut niște materiale în campanie, au fost apreciate și mi s-a făcut propunerea să rămân în echipa deja alesului Președinte al României pentru mandatul 2000-2004, care a fost o perioadă extraordinară. Și am luat-o de jos, ca junior: consultant, expert, consilier…

– Acum îl întreb pe filosoful Ionuț Vulpescu – de câți Ioni e loc în politica românească? În partea stângă a politicii… Și câți pot fi pozitivi?
De cât mai mulți. Dar mă tem că sunt tot mai puțini. Cred că atunci a fost o întâlnire benefică a Ionilor… Și cred că a fost cu adevărat un moment care mi-a schimbat viața. A fost un moment care m-a ajutat să înțeleg și lumea, să călătoresc foarte mult, să văd că lucrurile nu sunt ce par a fi… Ceea ce se vede la televizor e o mică parte sau deloc din ceea ce ar trebui să se vadă. Sunt și lucruri care nu se pot vedea niciodată – trebuie să rămână sub pecetea tainei… Am văzut că puterea are ambiguități și vulnerabilități, chiar și ea. Că poți, chiar după ce nu mai ai puterea aparentă, să ai o putere enormă și poate cea mai mare care e aceea simbolică, pe care ți-o construiești foarte greu și în timp. Am văzut asta la „Ionul” cu care am lucrat și din acest motiv am și fost liniștit. Evident că atunci când ești lider, polarizezi – sunt oameni care te iubesc necondiționat și ai și critici acerbi. Așa e și firesc, de aceea e democrație și aici e democrația idiosincraziilor omenești ca să zic așa. Spiritul nostru critic este cel care domină. România este un spațiu temperamental, oricum. Îmi aminesc că a fost o vizită a lui Tony Blair, prin 1997 și unul dintre consilierii lui i-a spus „atenție, popor latin!” Deci „atenție, popor latin” înseamnă totul în politică. Adică vedem o frenezie și o pasionalitate foarte departe de adevăr, de multe ori. Asta este… Dar pentru mine a fost o experiență extraordinară omenească, dincolo de politică. Eu nu am văzut politica de dragul politicii sau în niciun caz politica nu am văzut-o vehicul pentru altceva. Am făcut politică, am și văzut asta – Ion Iliescu a fost exemplul pe care l-am avut. E foarte important să ai exemple. Și eu am avut.

– Dar ați intrat în politică la cel mai înalt nivel.
De-asta spun că am fost un norocos.

– Credeți că dacă ați fi descoperit altfel politica, v-ar mai fi pasionat? Cu un drum lung până la politica de vârf?…
Drumul a fost lung și a fost corect. Adică am intrat de sus, da, iar acest fapt mi-a dat o perspectivă anume. E foarte greu apoi să vezi altfel. Te schimbă. O astfel de poziție îți schimbă perspectiva, „vezi” cu adevărat lucrurile altfel. Dar după niște ani! Eu am luat-o de jos, de fapt… Am fost consultant, întâi. Și am așteptat ceva, am dat niște probe… Eu nu știam că sunt probe, dar erau… Consultant, expert, consilier… nu am ajuns ministru așa, a doua zi cum am intrat în politică. S-a mai făcut la noi așa: intrai în partid joi și vineri erai vicepreședinte sau ministru. Nu – asta e greșit! Dai peste cap o întreagă structură. Ori eu am ales – lucru important. Eu mi-am dat demisia în 2004. În 2004 nu eram demnitar, deci nu eram consilier prezidențial sau de stat. Eram consilier în structura administrației prezidențiale. Apoi… sfârșitul lui 2004… sunt fascinante schimbările de regim politic – atunci vezi toată mărirea și decăderea oamenilor! Vezi prieteni care până la prânz a doua zi nu mai vorbesc cu tine…

– Dar ați avut etichete lipite prea puternic?
Sigur… Probabil. Nu ai cum să scapi de etichete. Era o emisiune care se numea „Dosar de politician” și eu eram în Guvern. Asta era o… culpă fundamentală – să fii ministru. Sigur ai greșit cu ceva, iar dacă n-ai greșit, vei greși până seara sau până a doua zi. Am urmărit și eu emisiunea… „A lucrat cu Ion Iliescu” era „vina” mea – o etichetă. Era singurul lucru pe care mi-l reproșau. Numai că eu am văzut tot timpul în asta o șansă și, pentru mine, ceea ce credeau ei că e o slăbiciune era, de fapt, ceva foarte bun. Nu doar că a fost președintele României – ceea ce presupune, totuși că niște milioane de oameni care l-au votat „au greșit” odată cu mine și nu o dată, ci de trei ori – înseamnă că oamenii aceia ceva-ceva au văzut. Și am avut șansa să-i fiu aproape, să fiu chiar în preajma președintelui. Ce poți să spui?! Suntem o țară a etichetelor. Din păcate, etichetele te fac să greșești, să te pripești. Nu e mult discernământ când lipești o etichetă. Dacă vrei să scoți vina dintr-un om sau dacă vrei să reduci un om la vulnerabilitățile lui, la vini, la slăbiciuni – e destul de ușor să o faci. Dacă dai la o parte păcatul din om, nu rămâne mare lucru. Dar eu cred că noi ne-am învățat să lipim etichete și din păcate nu vedem virtuțile oamenilor, ci vedem păcatele lor – tot felul de lucruri reale sau închipuite. Până la urmă n-o să mai rămână nimeni… sau nu o să vrea mai nimeni să-și asume roluri publice, pentru că nu e chiar comod. Dincolo de mici avantaje este totuși un risc.

– Pentru că spuneați de cercuri închise și de parcursuri ajunse la concluzii… în perioada aceasta Ion Iliescu nu vorbește, nu apare… Aveți o relație specială? Sunteți unul dintre oamenii cărora le răspunde la telefon și acum?
Eu cred că sunt printre cei care i-au rămas apropiați. Am fost printre consilierii apropiați în ultimii ani de mandat ai domnului președinte și evident că vorbim cât de des se poate. Și indiferent de ce exerciții publice o să mai am de acum încolo sau chiar când mă gândesc la cele din urmă… momentul de vârf al carierei mele publice a fost faptul că am fost consilier apropiat al președintelui Iliescu. […]

(continuarea interviului realizat de Eveline Păuna poate fi citit aici: https://www.money.ro/ionut-vulpescu-intalnirea-cea-mai-importanta-ramane-cea-cu-tine-insuti/)