Literatura de azi 
O sală bună se simte ca un partener. Prin reacţii, prin felul cum ascultă, cum primeşte replica. Atunci o parte din greutatea ce stă pe umerii actorului o preia el şi e mai uşor. Nu există actor să vină la teatru fără emoţii. Mai mari sau mai mici.
Nu e publicul numit „marea necunoscută”?! Asta nu-nseamnă că nu încercăm să-l cunoaştem şi să-l mulţumim. În fond pentru cine se face teatru, nu pentru public?
*
În comparaţie cu marii actori din lume (ce i-am văzut doar în filme) sau cu ruşii stanislavskieni, văzuţi în tinereţe, precum Cerkasov… răspunsul este nu. În comparaţie cu ce se întâmplă la noi sunt doar un actor bun. Acum la noi toţi sunt «actori mari», «mari personalităţi», «maeştri». S-a pierdut noţiunea de valoare. Ţara aceasta a avut actori mari, unii monumente de teatru. I-am văzut jucând, nu puteai să stai în faţa lor cu pălăria pe cap şi mâinile în buzunare. Mă gândesc la Aura Buzescu, Maria Filotti, Nicolae Bălţăţeanu, Sonia Cluceru şi alţii. În vremurile acestea golăneşti şi aspre, aş putea fi numit actor bun.
*
Aş vrea să cred că păstrez o distanţă faţă de personaj. Mi se pare că actorul trebuie să lucreze la personaj ca pictor folosind nuanţe mai deschise sau mai închise, pentru că aceste nuanţe se amestecă în orice personaj. Trebuie să-ţi poţi vedea personajul pe care îl interpretezi, să-i poţi doza culorile, să-l poţi rectifica, să-l poţi îndrepta, să-l poţi îmbunătăţi. Da, actorul trebuie să fie lucid faţă de personajul său, să-l poată controla şi să-şi impună punctul de vedere.
*
Minunate sunt toate speranțele, minunate sunt toate visurile. Greu este să le materializezi, să le ridici în picioare pe scenă și… să respiri.
*
Întâlnirea directă cu publicul are un anumit farmec, îți dă o stare de emoție care te trece dincolo de starea normală a vieții. Sigur că publicul diferă de la o seară la alta. N-aș putea să vă spun de ce. Dar am simțit, de exemplu, într-o seară, la „Furtuna“, unde veneau foarte mulți tineri, am simțit că sala palpita în așa fel la ceea ce se întâmpla pe scenă, încât aveam impresia că suntem în tot, că între spectatori și mine s-a întâmplat o minune. Senzația asta am avut-o atunci, acolo, în seara aceea. Cu asemenea intensitate n-am mai trăit-o niciodată.
George Constantin (3.05.1933 – 30.04.1994)
