Eu nu sunt tristă

Odilia Roșianu: Ați vorbit despre Bine și Rău ca fiind cele două fețe ale aceluiași mecanism, despre echilibrul ce există, într-un fel, între ele. Aș vrea să ne oprim puțin la alt echilibru, cel din viața dumneavoastră, la balansul pe care-l realizați între bucurie și tristețe, între pofta de a trăi și oboseală, între activitate și pasivitate, între a simți și a fi rece. Cum se succed toate acestea în timpul de fiecare zi, cum reușiți să le îmbinați?

Nora Iuga: Trebuie să recunosc sincer că eu sunt obligată la acest balans, deși fac niște eforturi extraordinare să nu mă las în voia lui. Pentru că, dacă m-aș lăsa, este clar că partea care ar câștiga teren ar fi aceea de apatie, de leneveală, de odihnă, din cauza vârstei, din cauza trupului care cedează. Dar duc o luptă continuă, sunt în continuă mișcare, cu toate că e greu. Mă resimt cu fiecare zi după aceste eforturi. Ceea ce înainte era plăcere continuă acum devine efort continuu. Fiecare reușită, momentul acela în care „fac față”, chiar dacă nu mi-e bine, este ca și când am trecut examenul. În fiecare zi, eu trebuie să iau un examen. Eu nu pot să trăiesc decât dacă îmi dovedesc mie însămi că nu cad la acest examen. Acesta este lucrul cel mai teribil. Am discuții aproape zilnice, la telefon, cu Angela Marinescu sau cu Constantin Abăluței, în care ei îmi spun că trebuie să mă mai și odihnesc pentru că absența totală a odihnei ar putea să-mi facă rău. Eu muncesc fără oprire și, dimpotrivă, am convingerea că în momentul în care aș începe acel balans, pe care, de altfel, îl recomandă și doctorii, când mi-aș permite pauze mai lungi, atunci aș intra într-o pauză definitivă.

O.R.: Și vă negați oboseala?

N.I.: Da. Adică nu mi-o neg, n-aș putea să fac asta pentru că o simt. Dar lupt cu stările alea, mi le refuz. Dimineața, în general, mă simt foarte prost. E curios, dar și în tinerețe era la fel. Noi avem aceste amprente de când ne naștem, cred. Nu știu de ce țin ele – de zodii or fi ținând, deși nu prea cred în astrologie, sau de gene – , dar cred c-am fost întotdeauna o ființă nocturnă. Seara, după ora 5 și, mai ales, pe la 11-12 (uneori mă culc pe la 4!), am un spor la lucru extraordinar. Și atunci, într-adevăr, parcă dau jos 20 de ani de pe mine. În momentele alea nu îmi mai simt vârsta, nu-mi mai simt trupul, nu mai e decât creier, bună dispoziție și tinerețe. Nu știu de ce, dar dimineața sunt mai moartă…

Ziceai și de balansul între bucurie și tristețe – ce să spun? Adevărul este că tristețe nu prea e. Eu nu sunt tristă. Aproape aș spune că de-a lungul anilor și tristețea s-a atenuat, ca și capacitatea de a te bucura. Culmea, se atenuează și capacitatea de a iubi. Nu mă refer la erotism – asta e normal, ține și de glandele care-ți încetează activitatea – , mă refer la sentimente, în general. Nu mă mai impresionează așa tare catastrofele, tragediile, suferințele, ca înainte. Devii mai nepăsător, mai rece și ți se pare că totul se încadrează într-o normalitate a existenței, că ele aparțin vieții, sunt firești.

Înainte dacă mă gândeam „puteai să fii tu în locul acelui om” înnebuneam, mă sfâșiam. Acum – nu. Pot să mă gândesc la asta liniștită, imediat vine răspunsul că și asta ține de viață…