Cu cheia de gât

Odilia Roșianu: În final, o întrebare scurtă și, poate, mai personală. Cum a fost copilăria ta? După aceste sute de ore petrecute în arhivă, descoperind aspecte noi din anii în care nici nu erai născută, ai o altfel de privire asupra perioadei când ai fost șoim al patriei sau pionier?

Simona Preda: Am fost copil unic, dorit și iubit de părinții mei, prin urmare aceștia au încercat să facă totul pentru ca eu să am o copilărie fericită. Nu pot spune însă că nu a fost marcată de lipsuri. Dar nu a fost nimic special sau personal, noi toți, cetățenii, simțeam acut presiunea sistemului și efectele asupra nivelului de trai.

Anii copilăriei mele în comunism se leagă mai ales de orașul Giurgiu, locul în care a fost repartizat ca stagiar tatăl meu la terminarea facultății. Despre oraș am amintiri legate de multitudinea de șantiere, pentru că, în iarna lui ‘84 când ne-am mutat noi acolo, se construia intens. Inclusiv școala în care învățam fusese construită recent și fusese dată în folosință fără ca instalațiile sanitare să fie gata. Despre perioada în care am fost șoim al patriei nu îmi amintesc foarte multe detalii – doar că aveam multe stegulețe tricolore de hârtie, că trebuia să desenăm teme legate de pace, porumbelul păcii și planeta albastră, că aveam o ladă de lemn cu plastilină tare și fărâmicioasă și mai rețin că tovarășa educatoare ne-a citit „Stejarul din Borzești”. Iar la bietul Mitruț mi-au tot stat gândurile o bună perioadă.

În școala primară și, în general, la școală, am fost o elevă silitoare, conform clișeului. Și tot în conformitate cu treptele devenirii comuniste, am fost elevă fruntașă, comandant de grupă și de detașament. Și îmi plăcea să citesc. Învățasem de pe la cinci ani și eram foarte mândră. Citeam multe povestiri istorice, eram fascinată de cavaleri, voievozi și principi, îmi plăcea mult o carte a Elvirei Bogdan, „Talismanul de safir”, o poveste în care un pitic o conducea înapoi în timp pe o fetiță, și îi arăta palatele unor împărați, în fine, un subiect romantic, dar uimitor pentru mine atunci. Și „Domnița Ruxandra” îmi plăcea. Era scrisă de aceeași autoare și descria cu lux de amănunte viața de la curtea lui Vasile Lupu. Dar nu citeam doar istorie, abia așteptam să citesc, așa, printre lecții, și câteva pagini din „Cipi acest pitic uriaș” de Fodor Sandor, din „Muzicuța cu schimbător” de Nicuță Tănase, din „Cireșarii” sau „Bastonul cu mâner de argint”, sau „Habarnam” și, în fine, lista e lungă. Să nu uit „Orașul piticoților mincinoși” de Dumitru Toma, sau pe Fram. Și mai citeam un gen de cărți – către clasa a patra, apăruse la biblioteca școlarului un fragment din „Mizerabilii”, „Gavroche și Cosette”. A fost prima carte care pe mine m-a impresionat și m-a făcut să mă consider norocoasă că m-am născut într-un stat comunist unde copilăria ne este vegheată și cineva (partidul, o entitate abstractă, în orice caz nu îmi era foarte clar) se preocupă de soarta noastră. La fel au stat lucrurile și cu Cuore, dar și cu micul David Copperfield. Îmi întăreau convingerea că e mai bine la noi. Așa, cu toate lipsurile, măcar e pace și copiii nu suferă.

Lectura a fost, recunosc, și o pasiune, dar și o ocupație, pentru că petreceam zilnic foarte multe ore singură. Am fost generația „cu cheia de gât”. Alte tentații nu prea existau atunci, poate doar discurile cu povești, dar pentru asta era imperios necesar să fie curent. Referitor la întreruperea energiei electrice, întreaga iarnă de prin ‘86 îmi aduc aminte că mi-am făcut lecțiile la lampă. Și prin ‘88 devenise o normalitate să nu fie lumină. Și nici apă caldă. Țin minte că uneori era atât de frig, încât mă îmbrăcam la modul cel mai serios să dorm, iar pe pereți șiroiau apa și mucegaiul. Și mai rețin disperarea părinților mei atunci când mă îmbolnăveam, pentru că nu se găseau efectiv medicamente. Cozile le-am trăit toți, la fel și raționalizarea alimentelor pe cartelă. Dar în fața nostalgiei legate de copilărie, multe lipsuri sunt ocultate sau uitate involuntar.

Îmi mai amintesc apoi săptămânile de muncă patriotică. Am fost duși cu clasa la cules de ceapă, cartofi, mere, struguri, roșii, frunze de păducel… Am îngrijit viermi de mătase (chiar într-o sală de clasă în incinta școlii), am colectat sticle și borcane, pachete întregi de maculatură… Am fost la defilări, dansuri sincrone, marșuri. În fine, am luat parte activ la tot imaginarul comunist de la sfârșitul anilor ‘80. E drept, dat fiind că erau aproape, seara mai trăgeam cu ochiul și la emisiunile vecinilor bulgari, ei difuzau desene animate cu Maya, cu Fred Flintstone, filme cu Peter Pan. Cum să descriu toate aceste lucruri?

Atunci, printre pionieri, era o frenezie generală, o mobilizare totală și un spirit care împingea istoria înainte și nu i te puteai opune. Se opera cu succes o mare provocare transformistă, se crea „omul nou”! Era greu să realizezi că erai doar o rotiță într-un sistem – statul comunist. Cu siguranță că – și asta o spun acum – mirajul se risipea și că, odată cu vârsta venea și deșteptarea și lucrurile se mai decantau. Perfidia propagandei avea oricum să devină perceptibilă odată cu trecerea anilor. Dar este condamnabil faptul că sistemul a încercat să manipuleze ființa umană de la cea mai fragedă vârstă.

Imagine de pe trecut.ro