Cel mai inteligent prieten

Odilia Roșianu: Ați spus cândva „Creierul meu este prietenul meu cel mai bun și cel mai inteligent”. După ce am vorbit despre prietenie, în general, dar și cu multe detalii despre cum s-au născut, au crescut și au murit anumite prietenii, m-am gândit să-l aducem în discuție și pe cel mai fidel dintre prietenii dumneavoastră, mai ales că mie mi se pare fenomenal. Nu mai departe decât ieri mi-a dat dovada de cât de proaspăt și sprinten este – fixasem întâlnirea noastră cu vreo 2 săptămâni în urmă, iar când v-am sunat, știați exact că astăzi ne vedem pentru interviu… Cum vă simțiți cu prietenul dumneavoastră, creierul, acum?

Nora Iuga: Asta știam pentru că mă bucuram să te văd… Trebuie să-ți mărturisesc că ești una dintre persoanele care-mi sunt dragi și nu am foarte multe. Inclusiv asocierea pe care am făcut-o când te-am cunoscut, cea cu Marlene Dietrich, deși nu semeni fizic deloc cu ea, a fost spontană, mi se părea că faci parte din aceeași „familie” cu ea.

Să ne-ntoarcem la creier. Aș putea să-ți vorbesc foarte mult, dar nu o să intru în amănunte. Știi că înainte spunem că am un creier frumos și-mi plăcea că descoperisem acest lucru. L-am folosit și în poeziile mele și, de fapt, în tot ceea ce am scris. Cred că sunt două motive pentru care sunt așa mândră de el. Pe de o parte, nu m-am considerat niciodată o femeie frumoasă și trebuia să am ceva frumos. Eram tare nemulțumită de fizicul meu. Mai precis, de chipul meu, de fața mea. Aveam îngrozitor de mulți pistrui, aveam nasul cocoșat, coroiat, nu-mi plăcea absolut deloc, dinții mei ieșeau în afară și-mi mușcam buza de jos, urechile erau clăpăuge… Mi se părea că sunt de o urâțenie fără margini. Aveam, însă, un păr superb, negru, foarte des, pe care-l purtam până aproape de talie și asta-mi plăcea, într-adevăr. Ochi aveam, iar, foarte frumoși și cel mai frumos lucru toată viața au fost picioarele mele (că tot am vorbit de Marlene Dietrich care avea niște picioare superbe). Apoi, cu vârsta, sigur, când nu mă mai interesa așa de mult aspectul fizic, am început să fiu mândră în sine de ce puteam să scot din capul meu. În lungile mele tăceri, când vorbeam în gând cu mine, dar mai ales atunci când scriam, când îmi țâșneau din cap niște lucruri pe care nu le mai auzisem spuse de altcineva, mi-am dat seama cât de important este creierul meu. Când puteam să creez combinații care-mi veneau tot spontan. Deci nu e foarte corect să spun „creez” pentru că părea că altcineva le crea pentru mine. Și cine putea fi altcineva care crea pentru mine acele combinații neașteptate de care mă miram singură – acela era creierul meu. Din cauza asta spun mereu și mereu că, totuși, creierul meu este prietenul meu cel mai inteligent.

E-adevărat că a devenit mult mai lent, mult mai leneș, dar atunci când intră în priză, că se-ntâmplă, mai ales când scriu și, culmea, câteodată, uluitor, când mă trezesc din somn. Adică mă trezește brusc din somn câte-o idee. Aia e completamente necontrolată și atunci rămân împietrită, dar nu am timpul necesar să mi-o notez și mor de supărare din cauza asta, că ele se pierd în neant. Să știi că sunt în fiecare dintre noi străfulgerări absolut geniale care se pierd în neant. Până când să apucăm să le fixăm undeva, ele se pulverizează. Este atâta avere, atâta comoară în creierele noastre care se dizolvă în eter și nu rămâne nicio umbră. Oamenii de știință, care au studiat toată structura cerebrală și fenomenele de care este capabil a cest creier, afirmă că noi avem datorită creierului putința de a face infinit mai mult. El, încet-încet, dă la iveală potențele lui, mereu și mereu altele și asta e demonstrat nu numai de oamenii de știință, dar și de progresul tehnologic, intelectual, care se produce.

Oamenii sunt de părere că vine de la diavol. Sunt foarte mulți oameni inteligenți care cred în existența lui Dumnezeu și a Diavolului. Eu cred în existența unui creier gigantic care conduce totul și căruia îi spun „mecanism”. Mi-e imposibil să-i dau un nume dacă eu nu pot să-l văd, să-l simt, să-l pipăi, vorba lui Arghezi. Și îi spun „mecanism”, dar asta nu înseamnă că nu cred orbește în el. Mă și rog foarte mult în singurătatea mea. Dar nu cred deloc în existența diavolului, mi se pare o invenție făcută special. Pentru că noi trebuia să ne canalizăm răutățile în altcineva și am inventat diavolul. Dar Răul și Binele sunt cel două fețe ale aceluiași mecanism… Altfel n-ar putea să funcționeze creierul.

(va urma)

Răspunsul precedent îl puteți citi aici.

Imagine de pe kernelscorner.com