Povești cu un scriitor

Odilia Roşianu: Filip Florian este un scriitor ce s-a aplecat și asupra istoriei în romanele lui, fiind vorba, de fapt, de o curgere a vieţii cotidiene şi banale, împletite cu destinul unor personaje importante şi foarte cunoscute.

Primul meu gând, citindu-vă cărţile, a fost că sunteţi un creator de poveşti, pur şi simplu. Şi, în acelaşi timp, un tălmăcitor al istoriei, dar nu numai a celei pe care o ştim cu toţii, ci una izvorâtă din vieţile unor oameni obişnuiţi. Credeţi că puteţi fi considerat un îmblânzitor al istoriei, un povestitor ce o umanizează şi o aduce mai aproape de suflet, de înţelegerea noastră? Şi mă refer aici atât la “Zilele regelui”, dar şi la “Toate bufniţele”.

De asemenea, speraţi că, prezentată astfel, istoria va fi învăţată mai uşor, cititorii o vor simţi mai „a lor”, se vor putea identifica, recunoaşte în unele dintre personaje?

Filip Florian: „Îmblânzitor al istoriei” sună şi bine, dar şi un pic înşelător, în sensul că ar putea să însemne un cosmetizator al istoriei, ceea ce nici nu cred că sunt şi nici nu aş vrea să fiu. În sensul precizat de dumneavoastră – da, sunt! Pentru că, de fapt, ce e istoria? E o bucată de timp, de vieţi identice cu ce ni se-ntâmplă nouă acum, trăind. Doar că, fiind undeva departe în timp, ajungem să-i dăm mai multă importanță mai degrabă prin nişte ani, prin nişte nume de personaje cunoscute ale epocii. Ca şi cum n-ar fi vorba tot de oameni ca noi, ci de nişte abstracţiuni, de nişte eroi dintr-un spectacol de teatru. Nu, am certitudinea că ei au fost oameni exact ca noi şi asta trebuie să ştim cu toţii. Nu este o mare descoperire, dar vreau să le aduc aminte tuturor că aşa trebuie să se gândească la istorie, indiferent despre cine vorbim, fie că este Napoleon sau vreo slugă de la conacul unui logofăt, vreun domnitor sau altcineva din acea vreme. Şi acela se culca, se trezea, iubea femei, bea apă, vin, îl durea o măsea, avea sau n-avea copii, adică făcea tot ceea ce facem şi noi, trăia şi simţea ceea ce simţim noi. Şi, dacă poţi privi aşa istoria, cred că poţi s-o şi înţelegi mai bine, fiindcă ea, în fond, e rodul unor patimi, al unor ambiţii, orgolii, al unor nevoi.

În ceea ce priveşte a doua întrebare, eu, cu siguranţă, aşa văd lucrurile, dar asta nu-nseamnă că m-am educat să fiu aşa. Recunosc că mă fură uneori ideea de a privi istoria ca la şcoală, unde putem să ştim date exacte – ca şi cum, dacă ne-mpuiem capul cu cifre de acest fel, pricepem ceva dintr-o revoluţie, dintr-o răzmeriţă sau dintr-un complot. Acestea trebuie povestite ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, chiar dacă au fost acum 30 de ani sau acum 100 de ani. Nu mi se pare nimic spectaculos, dar cred că aşa trebuie să ne uităm şi să înţelegem trecutul.

O.R.: Cărțile lui Filip Florian sunt, după părerea mea, cărți in care locuiești cu personajele, în viața lor de zi cu zi, nu-ți vine să crezi că, la un moment dat, va trebui să ieși de acolo și vei fi nevoit să pierzi ce se va întâmpla după aceea. Fără acțiune, fără suspans – doar cu gânduri, stări și povesti normale. V-ați încadra cărțile dumneavoastră în categoria „cărți în care nu se-ntâmplă nimic”? Sau, dacă vreți, se-ntâmplă (doar) viața?

F.F.: Evit întotdeauna să dau eu categorisiri cărților mele, să le încadrez în ceva. Dar, într-adevăr, nu se-ntâmplă nimic in sensul spectacularului de cinema hollywoodian, de story tensionat în care stăm cu sufletul la gură să vedem ce-o să urmeze, dacă polițistul bun îl prinde sau nu pe criminal. Se pot privi cărțile în sensul ăsta și atunci, da, nu se-ntâmplă nimic.. Dar, de fapt, cred că se-ntâmplă mii și mii de lucruri, de nimicuri, aparent.

Și cred că din nimicurile astea se întrupează, în primul rând, niște personaje, niște oameni vii. Pentru că ajung, nu din prima clipă, dar la un moment dat în timpul scrierii cărților, să le văd fiecare detaliu. Și atunci ai marele avantaj că poți să descrii orice de la personaje, ca dintr-un întreg, nu sunt mărunțișuri, bucățele nelipite, separate. În clipa în care poți sa-ti vezi personajele de la A la Z fizionomic, dar și ca tip de gândire și ca reacții sufletești, poți oricând printr-o simplă propoziție sau prin zece fraze să spui ceva despre omul cu pricina, iar asta dă senzația de autentic, de lume adevărată. Eu însumi când scriu o carte trăiesc în doua lumi. La un moment dat, cartea mă fură atât de tare, încât sunt și în lumea asta unde trăim toți, dar sunt și în lumea cărții. Iar când se termină cartea, pentru mine e o perioadă de bulversare, de derută, pentru că rămân numai în lumea noastră..

M-aș bucura și le-aș mulțumi cititorilor dacă ar simți la fel, dacă nu ar mai voi să iasă din poveștile mele.

O.R.: Două lucruri aparent banale din copilăria dvs pe care le-ați mărturisit în trecere, m-au făcut să zâmbesc prin analogia făcută cu propria mea copilărie: ați citit și v-a plăcut foarte mult “Vitea Maleev la școală și acasă” a lui Nosov (carte pe care am descoperit-o foarte rar printre lecturile cunoștințelor mele) și nu v-a plăcut Jules Verne.

F.F: Da, e “crudul” adevăr.

O.R.: Ceea ce citește, cu pasiune, în copilărie viitorul autor va fi determinant, va avea o influență importantă în creațiile lui, în stilul în care va scrie – ce părere aveți?

F.F.: Eu sunt convins – cine zice că nu e așa, fie minte, fie se amăgește de unul singur. Cred că toată literatura se naște din literatură, dar nu în sensul unei continuări imediate. Niște cărți iți cad foarte tare la inimă, te ating atât de profund, în cele mai adânci fibre ale sufletului, astfel încât ele lucrează, stau, gestează ca o sămânță undeva în pământ. Și, în final, răsare de-acolo, poate altceva, dar care are la origini, cu siguranță, acea carte sau acele cărți pe care le-ai iubit foarte tare. Cele care te lasă rece, nu-ți aduc nimic, poate doar așa, o informație. Dar nu pot să stârnească nimic. Acelea, însă, care dau cu tine de pereți, te emoționează atât de tare încât iți tremură mâinile ținând coperțile, sunt daruri de la Dumnezeu. De-aia e frumoasă literatura, de-aia va exista veșnic. Eu nu fac parte dintre cei care deplâng soarta literaturii și zic să stăm cât se poate de liniștiți: câtă vreme vor exista cărți frumoase, vor exista cu siguranță cititori.

O.R.: Hoinărind tot printre volumele lecturilor de început, titlul “Baiuțeii”, mi-a adus aminte instantaneu de o altă carte importantă (zic eu!) a copilăriei noastre – Cireșarii lui Constantin Chiriță. A fost o întâmplare asocierea numelui străzii în același stil ca în titlul amintit sau ceva premeditat?

F.F.: Nu, n-a fost nimic premeditat, doar o întâmplare. Acesta e un titlu, zic eu, fericit. Și, presupunând ca ar fi al altor autori, al altei cărți, e un titlu care-mi place foarte mult. E dat într-un moment de criză acută, când eram presați la minut de editură – cartea pleca la tipografie și încă n-avea titlu. Tot mai ceream un răgaz de o oră, de jumătate de oră și, la un moment dat, dintr-o listă din care mai rămăseseră doar câteva titluri pe care discutam în continuare cu fratele meu, a răsărit Băiuțeii și mă bucur mult de tot pentru asta.

O.R.: Și, iată că “Băiuteii”, carte scrisa de cei doi frați Florian (Filip și Matei) a ajuns la a 4-a ediție – cine credeți că sunt cititorii ei? Tinerii de acum se pot recunoaște în acele pagini sau este doar o rememorare nostalgică, dar și fericită, în exclusivitate pentru generația noastră?

F.F.: Sincer, eu nu mă gândesc înainte la cine ar fi cititorii cărţilor mele. Constat după aceea şi fac un fel de triere, dar retroactivă. În cazul ăsta, e foarte variată populaţia cititorilor – am întâlnit oameni de toate vârstele, din toate locurile, din intreagă lume, nu doar din România. La prima vedere, s-ar putea spune că e o carte legată exclusiv de copilăria din perioada comunistă. Dar cunosc cititori din Italia, din Irlanda care n-au avut nicio legătură cu comunismul, sunt extrem de tineri, de 25 de ani, şi care spun că se regăsesc în carte, că au senzaţia că s-ar povesti ceva din copilăria lor. Fireşte, fără „poezia” blocurilor respective. Starea de spirit, însă, a copilăriei este aceeaşi peste tot, în Africa, în Viena, în locuri mai triste din lumea asta, în Siberia, chiar în familiile deportate, peste tot copiii pot găsi momentele alea de joacă supremă când nu mai există jalea din jur, ci numai fericirea lor dată de orice fleac ce poate fi transfigurat în ceva ce aduce bucurie.

O.R.: Mă amuză faptul că, de fiecare dată, orice prezentare a dumneavoastră conţine obligatoriu informaţiile că aţi renunţat la gazetărie, părăsind Bucureştiul, izolându-vă, practic. Şi, mai ales, că Filip Florian trăieşte din scris. Iar acestea toate sunt, bineînţeles, curiozităţi. De ce, oare?! Chiar sunteţi singurul care a făcut sau a putut face aceste lucruri? Oare cereţi mai puţine de la viaţă decât alţi scriitori?

F.F.: Da, oamenii văd ceva foarte eroic în asta şi nu înţeleg de ce. Nu cred că eu cer mai puţin de la viaţă. Fiecare îşi ştie cel mai bine propria lui feliuţă de existenţă, cea mai ascunsă, în familie, când împarţi problemele, facturile, bucuriile, masa, patul. Dar contează ce vrei tu de la viaţă. Unii, cu siguranţă ar vrea să stea izolaţi, dar izolarea lor ar fi la un conac cu cincizeci de servitori, cu taraf de lăutari. Chiar şi eu aş vrea – dacă m-ar întreba cineva ce-mi doresc, aş spune că îmi doresc o moşie rusă, înstărită, cu lăutari ţigani şi neapărat cu un iaz în mijloc unde să pot să pescuiesc. Dar depinde cât laşi din ceea ce vrei tu să ai, care este preţul pe care eşti dispus să-l plăteşti. Iar eu vreau să plătesc acest preţ pentru că, după aceea, eu câştig foarte mult pe planul libertăţii şi al felului meu de a funcţiona. Nu-i vorba doar de o libertate gen “N-am şefi!”. Nu, nici pomeneală – e tihna mea, e singurul fel în care eu pot să scriu. Dacă voi lucra din nou (ceea ce e foarte posibil pentru că viitorul nu sună prea bine), va fi foarte trist cu scrisul pentru mine. Experienţa mi-a arătat că sunt un om extrem de unilateral şi, când fac ceva, un instinct din mine îmi cere s-o fac cu toată fiinţa mea, nemaifiind loc pentru altceva. De exemplu, dacă mă duc la pescuit, uneori nici nu mănânc, d-apăi să mai şi scriu. Dacă aş trăi în Deltă, un declic în capul meu m-ar obliga să pescuiesc încontinuu, până la epuizare, fiind un pescar fanatic. Şi aş considera scrisul, atunci, cea mai plicticoasă şi nesărată ocupaţie din lume.

O.R.: Cum credeţi că aţi început să fiţi citit – credeţi că a fost vorba, măcar la început, şi de o curiozitate inevitabilă de genul “Hai să vedem ce-a scris Filip Florian, ziaristul care s-a retras departe de lumea dezlănţuită!”?

F.F.: Poate, nu ştiu. Inclusiv azi, pe mine mă miră că atâţia oameni îşi pierd timpul să citească ce scriu eu. Cu atât mai mult m-a mirat la prima carte. Credeţi-mă, nu joc teatru, dar nu m-am gândit niciodată că ar putea fi atât de multe persoane care să mă citească. Sincer, la prima carte, am crezut că degetele de la ambele mâini erau de ajuns, erau cei zece oameni care mi-ar fi plăcut mie să citească „Degete mici”. Şi atât. Nu mi-am putut imagina că cineva ar da bani s-o cumpere. M-a preocupat atât de mult s-o scriu, consumul a fost foarte mare, iar explozia de bucurie din momentul în care am terminat-o a fost uriaşă, încât ce a urmat a fost la cote mult mai joase de trăire.

O.R.: Gazetăria a avut un rol în „cariera” de scriitor pe care aţi construit-o după aceea?

F.F.: Şi gazetăria, ca tot ceea ce faci, te ajută. Dar, într-un fel, gazetăria alături de munca editorială, cred că sunt cei mai mari duşmani imediaţi ai literaturii, la timpul cel mai acut prezent. În sensul că, dacă faci muncă editorială, citeşti zeci de manuscrise, le corectezi, le redactezi, mai scrii şi la ziar, sigur scrisul tău în acele perioade n-o duce deloc bine. Apoi, dacă trece ceva timp, lucrurile se decantează, atât munca editorială cât şi gazetăria vor lăsa urme bune, folositoare. Minim un an după ce am pus gazetăria în cui, n-am putut să scriu nimic mulţumitor pentru mine. Sigur, scriam, dar era ceva atât de infect încât nu s-a păstrat niciun rând din perioada aia. Simţeam fizic cum se curăţă din organismal meu urmele, zgura lăsate, în special, de articolele politice.

Altfel, sigur, gazetăria mea de la început, de la “Cuvântul”, a fost minunată: era o echipă formată din tineri scriitori din 1990, cu patimi nemaipomenite, cu nevoie de nou, când toţi credeau în prietenie, în camaraderie, în binele comun, în principii. Cine mai crede azi în binele comun, al nostru, cei cu cartea de identitate pe care scrie România?!

Atunci, în acea perioadă, am făcut câteva reportaje de care-mi aduc aminte şi azi cu bucurie pentru că erau bucăţi de proză adevărată, la întretăierea cu literatura. Am scris atunci despre fenomenul „Noul Ierusalim”, de lângă Pucioasa care era ca într-un roman sudamerican, cu multe poveşti. N-am cum să nu-mi aduc aminte cu o bucurie teribilă inclusiv de clipele în care am scris acel reportaj. Acest gen de scrieri mi-a folosit ulterior pentru că, sub numele de reportaj, îndrăzneam să scriem literatură. Plus faptul că scriitorii Petre Barbu, Răzvan Petrescu, Marius Oprea erau colegii mei cu care discutam enorm despre cărţi, iar şefii noştrii erau critici literari – Radu Ţeposu, Buduca. Asta mi-a folosit mult.

Totuşi, ultimii ani când am lucrat pentru Europa liberă şi Deutsche Welle şi făceam strict comentariu politic, cu limbajul specific şi gol – cum puteau să-mi folosească?! Dimpotrivă, asta poate să fie un soi de ucidere lentă a oricărui germene literar din capul unui om.

O.R.: „Iubesc limba română la nebunie şi e un dar pentru mine să pot scrie în limba asta” aţi spus la un moment dat. Într-adevăr, se simte muzica şi dansul cuvintelor folosite, îmbrăţişările dintre fraze, mângâierile ideilor scrise. Nu aveţi impresia că, în ultima vreme, limba română din cărţi, dar şi cea vorbită, este maltratată, este sărăcită şi, mai nou, chiar violată de englezismele corporatiste?

F.F.: Da, sunt foarte mândru că pot scrie în limba română. Bineînţeles că am această impresie, dar cred c-o să reziste. Au rezistat fiinţe mult mai fragile la fel şi fel de violuri şi maltratări, astfel încât cred c-o să reziste şi limba română. Să ne imaginăm un pic cum trebuie să fi fost percepţia asupra limbii române în momentul în care ea a fost invadată de franţuzisme, după o perioadă profund fanariotă, copleşită de influenţe turceşti. Şi au apărut atunci tinerii cât de cât bogaţi şi luminaţi care învăţau la Paris şi se-ntorceau după aceea acasă. Saloanele, fireşte, se franţuzeau în ritm accelerat, iar un om conservator, tradiţionalist din acea epocă, cred că se uita îngrozit la ceea ce se-ntâmpla, i se părea o crimă lingvistică. Cam asta cred că se-ntamplă şi acum, ni se pare nouă groaznic. Limba va fi influenţată, vor rămâne puternic în ea toate aceste injecţii de engleză de business, dar va rămâne totuşi limba română, cu cuvintele ei vechi şi noi. Din fericire, poezia care se scrie azi, chiar dacă nu este foarte la vedere şi în ciuda tirajelor scăzute sau a publicului micuţ, are o limbă română uluitoare, care face să-ţi tresalte, realmente, inima de încîntare.

Nu putem să scriem toţi în acelaşi stil. Eu sunt adeptul unei libertăţi absolute şi îi admir pe cei care fug de o limbă română foarte largă, detaliată, nuanţată – ei încearcă ceva în care cred cu adevărat. Unii fac chiar lucruri nemaipomenite. Sigur că sunt alţii care o fac strict pentru modă, dar tot ceea ce se face doar pentru că bate vântul dintr-o anumită direcţie, cu vântul se va duce…

O.R.: Cartea „Zilele regelui” este implicată într-un contract pentru ecranizare. Puteţi să-mi daţi mai multe detalii despre faza în care se află?

F.F.: Da, este ÎNCĂ implicată în acest contract, dar, din păcate, lucrurile nu prea sunt pornite. Eu am vândut dreptul de ecranizare şi o dată pe an mă văd cu Radu Gabrea, regizorul care vrea să facă acest film, pentru a constata încă o dată că această lume este mult prea complicată. Dincolo de perpetuele probleme şi scandaluri de la CNC, chestiunea finanţării este promordiala. Filmul ar fi destul de scump din cauza costumelor, decorurilor specifice. Aşa că, deşi Radu Gabrea are dorinţa şi foarte bunele intenţii, „ecranizarea” este încă în stadiul de căutare a banilor.

O.R.: Cu ultimul roman „Toate bufniţele” aţi avut mai multe seri de lectură pentru public. Ce stare v-au dat aceste întâlniri cu cititorii?

F.F.: Aceste seri sunt o mare bucurie pentru mine. Mi-aduc aminte când am fost la Sibiu, oraş la care eu ţin foarte mult. Şi în atâţia ani de zile mă gândeam că ajunsesem acolo ca scriitor doar într-o împrejurare relativ comică: prin 2009, la Centrul Cultural German unde era seară de lectură germană din „Kleine Finger”, nicidecum cu „Degete mici”. Eram ca în Germania – se citea în germană, eu stăteam cuminte, cu braţele încrucişate fără să-nţeleg nimic şi aşteptam să se termine lectura. Nu a fost normal până acum ce s-a întâmplat – scrii într-o limbă pe care o iubeşti atât de mult, ai nişte cititori pe care, de asemenea, îi iubeşti şi pe care ai vrea să-i vezi, măcar pe unii dintre ei şi nu se poate să faci asta în ţara ta, în limba ta. În schimb, puteam să îi cunosc pe cei din alte ţări. Au fost ani în care am avut câte treizeci de lecturi în străinătate, dar niciuna în România. Faptul că anul acesta am putut să merg la Iaşi, la Cluj sau Sibiu, că urmează să mă întâlnesc cu cititori din Timişoara sau Bistriţa a fost nemaipomenit.

O.R.: La Bucureşti când vă aşteptăm?

F.F.: Nu ştiu. Au fost nişte propuneri, numai că aici intervine altceva. Eu înţeleg s-o fac gratuit şi din tot sufletul când e vorba de o lansare. E o carte nouă, n-ai mai ieşit cu ea în târg, să spunem – prima oară, o faci de amorul artei. Iar eu am lansat această carte de două ori în Bucureşti: atât la Gaudeamus, în noiembrie, cât şi la Cărtureşti. Însă, îmi pare rău, dar eu trăiesc din asta şi nu pot s-o fac la nesfârşit fără onorariu. În ciuda bunelor intenţii din stânga şi din dreapta, asta mi se propune, de fapt, de fiecare dată în Bucureşti. Nicăieri în lumea asta nu există acest tip de lectură publică gratuită, fără a plăti autorul. Suntem singurul loc unde librarii, editorii, cei din lumea asta a micilor fundaţii culturale îşi imaginează că voluntariatul e sfânt şi se-ntreabă la ce-ţi folosesc ţie banii.

O.R.: Au încercat să va dea senzaţia că va fac şi o favoare?

F.F.: O, da, şi mulţi chiar cred sincer asta, sunt convinşi că-mi fac un serviciu, îmi explică că e o lansare, că mă promovează (expresie pe care n-o suport!), dar anunţ din nou cu ocazia acestui interviu că voi răspunde “Mulţumesc, dar nu!”

Totuşi, sunt şanse să fie şi la Bucureşti – şansele sunt încă în faza de proiect, dar este un proiect care respectă standardele din intreagă lume în ceea ce priveşte serile de lectură.

Atunci când scriu, nu-mi arde nici să-mi cumpăr pâine, d-apăi să particip la seri de lectură. Dar uneori am mare, mare nevoie de oameni, simt că vreau să ies din bârlogul meu şi-mi place să fiu în lume, o vreme. Ţin enorm la publicul român pe care-l preţuiesc în cel mai înalt grad. Mie mi se par ridicole toate discuţiile legate de faptul că n-avem cititori, iniţiate de fapt, de editori care niciodată nu au atâţia cumpărători cât ar avea ei nevoie. Dar nu este aşa – avem cititori aici în România şi, mai mult, ei sunt vii, pasionali. Chiar şi în acest prezent fără perspective, cititorii noştri sunt foarte atenţi la literatura română. Să nu uităm că, la ultimul târg Gaudeamus, cele mai vândute titluri ale celor mai mari edituri, au fost titluri ale unor autori români. Eu zic că e nemaipomenit – ce am putea să visam mai mult?! Pentru că n-a fost totdeauna aşa – îmi amintesc cum un roman absolut excepţional ca “Dumnezeu binecuvântează America”, al lui Petre Barbu şi publicat de Nemira (în urma unui concurs de anvergură la care au participat sute de romane), a trecut semineobservat. Publicul nu citea aproape deloc literatura română, criticii aveau rubrici modeste de cronică literară şi erau complet dezinteresaţi. Iar azi suntem exact la polul opus, mie nu-mi vine să cred că există atâta interes şi plăcere pentru cărţile româneşti.

O.R.: V-aţi întâlnit cu o parte mare din cititori, din multe oraşe, aţi răspuns la variate întrebări. Aţi reţinut vreo întrebare dintre cele care v-au fost puse în cadrul acestor întâlniri?

F.F.: Da, chiar la Sibiu şi are legătură cu ce v-am spus la începutul interviului când vorbeam despre cum ajung să văd eu, în timp, personajele mele. Ei bine, cineva din public m-a întrebat acest lucru – dacă îmi văd personajele în întregul lor, cu chip, cu suflet, cu trăsături sau întrevăd doar laturi ale lor, bucăţele, fragmente. Răspunsul l-am dat, practic, la incepututl discuţiei noastre, dar vreau să întăresc că întrebarea mi se pare fundamentală pentru proză, pentru literatură. Deşi aveam răspunsul, nu-mi pusesem niciodată întrebarea. Ştiam foarte clar că îmi văd toate personajele ca pe oameni reali, cărora le recunosc chipul la orice oră din zi şi din noapte, dar niciodată n-am formulat-o ca atare. Şi mi se pare important să conştientizezi asta, pentru că există posibilitatea să nu fie aşa, să vezi doar frânturi, există riscul că ele să nu formeze un întreg, un corp comun. De asta mie mi s-a părut o chestiune capitală pentru scris, pentru a înţelege un roman sau proza scurtă.

Aş mai vrea să mai spun câte ceva despre bucuria şi nevoia serilor de lectură. Au existat, cu ceva timp în urmă, seri de lectură la Muzeul Ţăranului Român care respectau modelele din lumea civilizată. Şi mi-aduc aminte, de exemplu, că la lectura lui Radu Cosaşu s-a stat om lângă om, ca în cutia de conserve, şi pe hol, şi afară, s-a ovaţionat, s-a strigat „Bis” – ce ai putea să vrei mai mult decât atât?!

Pentru mine, aceste seri de lectură sunt ca o mare declaraţie de iubire, un flux de preţuire care te atinge profund şi valorează enorm pentru un scriitor.

O.R.: Şi pentru că am vorbit despre stările personajelor, haideţi să va-ntreb ceva şi despre stările scriitorului Filip Florian, un admirator şi un fidel al muntelui. Fluxul, întinderea, liniştea şi frământarea mării pot fi surse de inspiraţie pentru un scriitor care, parcă, promovează şi laudă doar muntele? Vă „atinge” marea?

F.F.: O, sigur marea mă atinge în cel mai înalt grad. Şi aş vrea s-o pot vedea pe fereastră, s-o am tot timpul în faţa ochilor. A sta pe plajă şi a înota sunt nimicuri faţă de plăcerea pe care ţi-o aduce acea fereastră pe care vezi marea cu deschiderea ei uriaşă, cu chipul tulburător, cu lăsarea serii deasupra ei, cu răsăriturile şi apusurile. Marea are o forţă uluitoare, îmi place la nebunie.

O.R.: Aş vrea să spuneți câteva cuvinte celor care se „avântă” în proiecte culturale construite exclusiv pe voluntariat, fie ele tipărite sau nu, şi, nu în ultimul rând, cititorilor acestui tip de publicaţii.

F.F.: Lucrurile astea au o importanţă mult dincolo de cea imediată, care-i presează continuu pe cei care le fac: dacă s-a difuzat sau nu, în câte exemplare se poate scoate o revistă, cum arată coperta – toate detaliile astea care uneori ne iau minţile. Ştiu cum se-ntamplă pentru că eu însumi cad în capcană asta în multe alte privinţe. Şi pierdem esenţa care este în spatele acestor detalii apăsătoare. De multe ori, efectul unei reviste pe termen mediu şi lung este infinit mai mare decât agitaţia de moment. Este o şansă, un noroc că ele există. Este suficient ca, la fiecare număr, măcar trei oameni să fie câştigaţi pe viaţă pentru literatură, pentru artă, în sens larg şi este o mare reuşită. Pentru că încet-încet se construieşte un public care va asigura în timp relaţia între ceea ce se creează şi pofta de a citi, de a vedea filme, piese sau tablouri, de a asculta muzică, iar la cum trăim noi, atât de ne-roz, publicaţiile de acest fel sunt o minune. Aşa că celor care intră în asemenea proiecte le doresc o viață lungă.

O.R.: Mulțumesc din suflet pentru timpul petrecut împreună și pentru poveștile pe care ni le spuneți!

F.F.: Și eu vă mulțumesc.

Sursa foto: adevarul.ro

(interviu apărut în Revista „Accente”, aprilie 2013)