Un rău nu vine niciodată singur

– O zi de miercuri și o gardă neobișnuită –

Miercurea despre care vreau să vă vorbesc a fost cea mai ieșită din comun dintre toate zilele de miercuri.

Făcând gărzi de 30 de ani nu mai sufăr de jet lag. Lucrând nopțile, dormind ziua sau nedormind de loc, am scăpat de schimbările bruște de fus orar, așa cum cred ca scapă și astronauții care se învârtesc în jurul pământului cu mare viteză. Ei se culcă cu imaginea Australiei și când se trezesc privesc de sus Europa. Noi vedem cam aceleași locuri în fiecare zi și, deși avem o viață foarte statică, atunci când suntem de gardă totul se întâmplă cu mare viteză. Imaginile se schimbă repede, deoarece călătorim printre oameni. Lucrăm în ture de 24 de ore, timp în care te simți izolat de restul lumii și chiar de propria ta viață care, pentru o zi, va trebui pusă deoparte. Izolarea poate fi frustrantă, dar și protectoare, uneori. De câte ori am vrut să fug de cele din jurul meu niciunde n-am reușit să fug mai departe și mai bine decât în spitalul în care lucram. E nava mea spațială…

Când ieșim din tură dimineața, ne spunem unii altora noapte bună ca soldații. Există un spirit aproape militar în spitalele din America, mai ales pe secțiile chirurgicale sau în cele cu regim de urgență. Un fel de disciplină controlată amestecată cu o descărcare de adrenalină pe care o au cei din linia întâi care se mișcă mereu cu pericolul în față. Sunt gărzi ușoare în care pot citi sau chiar scrie și gărzi sălbatice din care ieși epuizat, vlăguit și întors pe dos de cele întâmplate. Pleci apoi spre acasă conducând cu mare grijă pentru că ești frânt și nu vrei să ai vreun accident. La intersecții poți să ațipești așteptând lumina verde, dar te trezește repede cel din spate, pentru că în New York toți claxonează. Ajungi acasă, mănânci ceva, faci un duș și apoi nu-ți vine să te culci imediat. Într-un fel, te simți ca un soldat întors dintr-o misiune periculoasă și care realizează retrospectiv că multe din cele întâmplate peste noapte au atârnat la un moment dat de un fir de păr. Ai nevoie de un timp de ”decomprimare” înainte de-ați reveni la normal. Te gândești la cele lăsate în urmă, la femeile pe care le-ai operat și care sunt încă ținute sub observație la reanimare, toate încep să se încurce în capul tău obosit. Adormi apoi cu beeper-ul și telefonul mobil la cap.

Miercurea aceea a fost una cu totul neobișnuită și a început în forță de la primele ore ale dimineții.

Sunt gărzi în care sala de naștere e ca o gară în care toate trenurile ba au întârziere, ba ajung mai multe deodată pe aceeași linie. Cele 12 săli de naștere sunt toate pline și arată mai mult ca niște săli de așteptare. E-adevărat, unele de lux, totuși, în care televizorul merge tare, oamenii mănâncă, beau sucuri, schimbă canalele televizorului, comentează și comandă mâncare chinezească până la miezul nopții, când se închid fast food-urile chinezești din jurul spitalului.

Doar femeia venită să nască, în jurul căreia se întâmplă totul, n-are voie să mănânce și să bea – trebuie să stea imobilizată la pat conectată la monitoarele pe care le urmărim de peste tot. De multe ori suntem chiar mai conectați cu monitoarele și foile de observații, electronice și ele, decât cu pacientele. Seara târziu, dacă se poate, comandăm și noi mâncare chinezească sau indiană și ne tragem sufletul în camera comună de gardă. Alteori, mâncăm pe apucate din ce a rămas neconsumat de la bolnavi.

Astăzi, sala de naștere nu mai este acel templu închis și chiar înfricoșător al durerii. Coridoarele sunt pline cu aparținători care se agită de colo-colo și, în această mulțime pestriță, cei care purtăm scrab-uri suntem de multe ori în minoritate. E locul în care se vine pe lume și în care vezi zilnic cum frica, îngrijorarea și durerea se pot amesteca armonios cu cele mai mari bucurii pe care le putem avea ca ființe. O sală de naștere, cu toate monitoarele, seringile, personalul și tehnica ei, e până la urmă un adevărat coridor al veții. Dacă nu este cât de cât atins de a bucuria și spectacolul venirii pe lume, nu cred că un doctor ar putea rezista atâția ani în tensiunea sălilor de naștere sau a celor de operații.

Când am început să lucrez în România comunistă a anilor 80, niciun aparținător nu era admis în sala de naștere. Nici măcar soțul care, după ce-și aducea nevasta în dureri, trebuia să se întoarcă acasă unde aștepta vești. Sălile de naștere erau niște lăcașuri ermetic închise.

În America n-ar fi nicio problemă dacă în sala de naștere ar fi doar tatăl copilului și, eventual, mama. Fie și soacra, care trebuie să supervizeze totul. Dar când, pe lângă aceștia, mai sunt de față patru-cinci mătuși și tot atâtea verișoare și vecine, locul devine foarte înghesuit. De obicei, de față sunt multe femei, care au și ele copii ce nu pot fi lăsați singuri acasă, sau poate că nu vor să-i priveze pe micuți de spectacolul uluitor al venirii pe lume. Ei bine, când în aceea sală de naștere sunt vreo15 persoane nerăbdătoare și zgomotoase, te simți ca într-o gară din care n-ai cum să pleci 24 de ore.

Nou-născuții nu vor de felul lor să vină la oră fixă și se lasă uneori atât de așteptați, încât apare schimbul doi și trei de mătuși și prietene, care nu sunt de fapt decât niște întăriri odihnite ce măresc haosul în plină desfășurare. Când crezi că lucrurile încep să ia o întorsătură bună pentru că una din gravide naște și mulțimea se mai risipește fericită ca după un meci câștigat, apar alte gravide aduse de familie, de taxiuri, de ambulanțele normale ale orașului, de cele ale poliției, ale aeroportului JFK sau chiar de către ambulanțele pompierilor. Depinde ce ambulanță ajunge prima la locul chemat. Am avut gravide care au fost născute pe drum de către pompieri. În New York, pompierii sunt cunoscuți ca unii dintre cei mai bravi bărbați ai orașului, pe care nu-i sperie atâta focul, cât apa ruptă a unei gravide în dureri. Sunt, printre altele, instruiți să acorde prim-ajutor în tot felul de situații, chiar și să asiste o naștere. Imaginea unui pompier new-york-ez uriaș, echipat ca pentru un incendiu, care intră în sala de naștere speriat, alb ca varul, cu un nou-născut alunecos, zbătându-i-se în brațe, e o imagine înduioșătoare.

Miercuri e de obicei una din cele mai grele zile. Pe lângă femeile care intră natural în travaliu, clinicile care servesc spitalul trimit multe gravide pentru inducerea nașterilor. Plus doctorii cu paciente private care știu și ei că miercuri e mijlocul săptămânii și că nu-i bine să lași pe week-end ce poți face miercuri. Cauzele pentru care o naștere trebuie indusă sunt multe și numărul lor e în continuă creștere, așa cum e și cel al cezarienelor. Trăim într-o lume în care greșelile sau eșecurile ”naturale” în medicină nu mai sunt acceptate sub nicio formă și atunci trebuie să le evităm cu orice preț, chiar și cu riscul de-a crea alte ”eșecuri” pe care cel puțin putem să le controlăm.

Revenind la miercurea aceea… Afară ningea liniștit, era frig, dar vremea se răzgândește repede în New York. La prânz, barometrul a căzut brusc, a început să plouă cu găleata, aproape tuna, iar asta a declanșat multe nașteri, s-au rupt apele, au început durerile, sângerările și sala de naștere s-a umplut repede.

Triajul, care este un fel de cameră de urgență de selectare a gravidelor, era ticsit până la scaunele din sala de așteptare și la cele de pe holuri. Aparținătorii veniseră cu duiumul pentru că e plictisitor să stai acasă pe așa o vreme și se știe că într-o sală de naștere, ca cea a spitalului meu, oricând se întâmplă ceva care merită văzut. Să-i chemi pe cei de la serviciul de securitate a spitalului ca să mai scoată afară din nenumărații însoțitori știam că e inutil, ba chiar periculos pentru că oricând poate fi primprejur unii puși rău pe ceartă sau chiar pe bătaie. Majoritatea însoțitorilor sunt oameni liniștiți și cu respect pentru ceea ce facem în acel loc, unii născuți chiar în spitalul nostru care a sărbătorit nu de mult o sută de ani de la înființare. Pe vremea aceea, zona era în plină dezvoltare și așa e de peste un secol. Spitalul s-a reconstruit din temelii de câteva ori și astăzi e la știri în fiecare săptămână. Am ajuns unul din veteranii acestui spital, pentru că lucrez aici de 18 ani.

Așa cum am mai povestit, în urmă cu 20 de ani, în ziua în care am emigrat și, în drumul de la aeroport, a fost primul spital pe care l-am văzut, pentru că e plasat chiar pe șoseaua care vine de la JFK. Îl știe toată lumea – e greu să nu-l vezi în drumurile spre cunoscutul aeroport și, în plus, e la știri de multe ori. Asta din cauza accidentelor rutiere care alimentează continuu centrul de traumă, a atâtor polițiști împușcați care au fost aduși aici, și a unor filme în care mafioți, bandiți sau polițiști ciuruiți de gloanțe au sfârșit prin a fi aduși de salvare la Jamaica Hospital.

În cei 20 de ani a continuat să crească, ajungând unul din cele mai mari spitaele din Queens. De câte ori văd carele televiziunilor în jurul spitalelor, știu că s-a întâmplat ceva și nu-mi rămâne decât să deschid televizorul ca să aflu ce anume. Primarul Giulliani, când a început să facă ordine în oraș, a avut multe conferințe de presă chiar din spitalul nostru, în timp ce câțiva polițiști stăteau între viață și moarte în sala de operații.

În acea miercuri, unul din doctorii de la secția de psihiatrie a spitalului a trimis acasă un bolnav, evident nu numai nevindecat, dar și foarte furios. Psihiatria e frumoasă și foarte incitantă citită din cărți, dar în practică lucrurile stau altfel. Acel pacient, care nu locuia departe de spital, a dat o fugă până acasă doar cât să-și ia pistolul gata încărcat. Apoi s-a întors la spital, hotărât să-l împuște pe doctor. Doar că în secția de psihiatrie nu se intră ușor. Eu eram de gardă și aveam deja pe listă 3 cezariene. Una a devenit, ca de obicei, o urgență. Inima copilului a luat-o în jos și, după ce-am întors-o pe femeie pe toate părțile ca să atenuăm presiunea pe cordonul ombilical al copilului, am transportat-o în grabă în sala de operație. Anestezistul, însă, era de negăsit, dar după câteva disperate apeluri în difuzoarele plasate peste tot în spital, a răspuns. Avea o voce intrigată și mi-a spus că nu poate să urce la etajul doi.

– Tu nu te uiți la televizor? Ăștia de la trupele speciale ne-au blocat în sala de mese a cofetăriei.

-Trupe speciale?! Ce caută aici? L-am întrebat.

– Uită-te la știri! Am deschis imediat unul din televizoare unde la știri, în direct, era Jamaica Hospital. Omul cu pistolul, negăsindu-l pe psihiatru, a intrat în biroul celor de la societatea spitalului și i-a amenințat că-i omoară dacă nu aduc cât mai repede psihiatrul. Eram încă în contact cu anestezistul

-Mă uit la televizor, dar eu ce naiba fac? Copilul ăsta trebuia scos imediat!

-Ziceai că știi din țara ta cum să faci o anestezie rahidiana.

-Trebuie intubată rapid și la asta nu mă prea pricep. Ce facem?

-Habar n-am. La ușă e unul înarmat până-n dinți care ne spune că nimeni nu iese de-aici…

L-am sunat pe șeful de la anestezie pe care aproape că l-am văzut prin telefon cum ridica neputincios din umeri. Între timp, inima copilului s-a dus din nou în jos și nu și-a revenit decât când am pus-o pe femeie în patru labe. Era clar o compresiune pe cordonul ombilical și am rugat-o și eu aproape în aceeași poziție să rămână nemișcată așa cum era. Scena era tragică și grotească în același timp – mă simțeam fără replică.

Era o femeie musulmană originară din Bangladesh care asculta numai și numai de bărbatul ei. Aceste femei nu fac absolut nimic fără să se consulte din ochi cu bărbatul. Acesta, un om negricios cu barba împletită si turban pe cap, nu înțelegea nimic din ce se întâmpla și privea tot spectacolul traducându-i îngrozit femeii comenzile mele. Sunt obișnuit cu ei. Sunt mii în jurul spitalului, seamănă mult între ei și pe aproape toți îi cheamă Begum. Se încurcă până si computerele cu numele lor. Toți soții îmi spun la început conspirativ că vor ca soția să nască cu o femeie, dar până la urmă cădem la învoială, promițându-le că nu intru în sala de naștere decât în cazul unei complicații serioase. Ori tocmai despre asta era vorba acum și omul nu pricepea de ce nu fac nimic și continui s-o țin pe femeia lui în aceea poziție.

Sunt oameni foarte respectuoși cu care te înțelegi ușor, chiar și atunci când nu vorbesc engleza sau o vorbesc într-un fel de neînțeles. Nu știam ce să fac și urmăream cu un ochi inima copilului pe unul din computere, iar cu celălalt ecranul unui televizor din apropiere. Inima nenăscutului se ameliorase din nou, iar la știri transmiteau în direct asediul din spitalul meu care avea loc chiar două etaje sub noi. Cei de la trupele speciale echipați până-n dinți tocmai năvăleau în spital. Am alergat spre ieșirea de urgență și primul om de care-am dat a fost un detectiv care stătea între etaje cu pistolul în mână.

-Am nevoia urgentă de un anestezist, am strigat la el. E blocat în sala de mese.

-Nu se poate, doctore. Unul înarmat e chiar înăuntru la Security și trage de acolo.

Am auzit imediat două împușcături de confirmare.

-În cine trage?

-Habar n-am. Caută un doctor de la psihiatrie…

Omul n-avea timp de cezariana mea. Era foarte concentrat pentru că totul se întâmpla foarte aproape. M-am întors în sala de operații unde pacienta Begum continua să stea în patru labe cu capul între mâini, poziție care părea să-i țină copilul în viață. Am schimbat câteva priviri cu rezidenta care urma să mă ajute, cu asistenta care pregătise deja instrumentele, priviri goale în care încă nu se citea panica. Cei doi studenți care mă urmau ca niște umbre înghețaseră. Erau singurii americani neaoși din jur, originari de undeva din sud-vestul liniștit al Americii, și păreau cei mai speriați dintre toți. Iată că New York-ul li se arăta așa cum li se prezisese duminica, la biserica baptistă sau metodistă, sau așa cum văzuseră în cele mai dure filme despre oraș.

-Ce facem, doctore? M-a întrebat mister Begun, căruia i se schimbase mult expresia feței acum inundată de-o spaimă pe care n-o mai puteau ascunde nici barba imensă, nici turbanul care-i acoperea fruntea.

-E băiat, doctore! Primul meu băiat!

M-am făcut că n-aud ultima remarcă. Știam că în cultura lor un băiat însemna mult mai mult decât o fată, dar mie puțin îmi păsa de sexul copilului. Îl voiam afară cât mai repede.

-Roag-o să stea în aceeași poziție. Copilul e deocamdată bine…

Femeii îi tremurau genunchii. iar mâinile îi obosiseră. Părea că nu mai poate. Bărbatul ei i-a spus ceva în bengali pe un ton răstit, sau care poate mi se părea mie răstit. Îmi era clar că acești oameni comunică altfel decât o facem noi. Ne uitam cu toții la televizorul de pe hol unde continuau să se transmită în direct cele de la spital. O reporteră blondă căreia vântul îi răscolea șuvițele tocmai spunea că trupele speciale au intrat în spital, blocându-l pe cel cu pistolul în biroul serviciului de securitate al spitalului. Încă o împușcătură. Gravida s-a lăsat într-o parte și inima nenăscutului a coborât din nou la 90 apoi la 70 de unde n-a mai vrut să urce. I-am spus rezidentului șef să încerce o amnio-infuzie, adică să plaseze un tub de plastic special, care se trece pe lângă capul copilului pentru a ajunge în cavitatea uterină, putând prin el să se infuzeze care, eventual, atenua presiunea pe cordonul ombilical. Între timp am fugit spre ieșirea de la etajul nostru unde detectivul era la post cu pistolul în mână.

– Ai copii? l-am întrebat brusc.

– De ce întrebi?

-Unul în sala de naștere trebuie scos afară urgent. Dacă nu-mi aduci anestezistul blocat, copilul s-ar putea să moară. Pe anestezist îl cheamă Thompson. Adu-l aici, te rog.

A spus, apoi, ceva șoptit într-un walky-talky, după care-a dispărut jos pe scări. A reapărut după două-trei minute aducându-l pe Thompsom anestezistul care își luase într-o pungă mâncarea pe care n-apucase s-o termine.

– La naiba, nici măcar nu poți să ai un prânz liniștit în spitalul ăsta. Let’s go, man!

Îl știam de câțiva ani pe Thompson și, deși uneori mă scotea din sărite, trebuie să recunosc că era unul din cei buni anesteziști cu care lucrasem. Era un mulatru nebun după muzică din Brooklyn, care le cânta în sala de operații pacientelor în timp ce noi le operam. Avea mereu cu el un Ipod sau sau un CD player. Dacă era într-o zi bună, putea să și danseze. Când eram cu el de gardă își aducea chitara și, dacă era o zi liniștită, zdrăngănea din ea în camera de alături până noaptea târziu. Nu mă puteam plânge pentru că, vizavi, eu citeam sau scriam ceva. Până apărea prima urgență în jur plutea o atmosferă artistică liniștitoare. Mai am un coleg care cântă muzică clasică la basoon și, când sunt de gardă cu el, poate fi mult mai rău. Basoon-ul scoate niște sunete grave, bizare, care te pot duce cu gândul la sunetul unei sirene de alarmă sau la intrarea unui vapor în port. Uneori stă ore întregi si face muștiucuri pentru instrument, operație care îi ia 7-8 ore pe săptămână.

Thompson era tânăr, necăsătorit și avea mare trecere la asistente. Într-o zi, când o operam pe una din românce cu anestezie rahidiană, Thompson a întrebat-o ce muzică-i place. Era și soțul ei acolo care m-a întrebat, oarecum speriat:

-Vorbește serios?

-Cântă-ne o doină, i-am spus, e un fel de blues românesc care începe cu ”frunză verde”. Și ne-a cântat ceva ce semăna cu Ray Charles in care repeta, continuu, frunza verde!

Pacientei Begun n-avea cum să-i cânte pentru că a adormit-o și a intubat-o din trei mișcări. O cezariană făcută într-o mare urgență e o operație cumplit de rapidă, chiar brutală, cel puțin până copilul e scos afară. Fiecare minut contează. După incizia dintr-o mișcare a pielii și a fasciei, totul se deschide în mare grabă, practic sfâșiind straturile anatomice cu degetele – peritoneul, mușchii, peretele uterului, până ajungi la copilului care trebuie salvat. Poate să dureze uneori doar un minut sau două, dacă ai o echipă bună.

Îmi amintesc fața îngrozită a unui chirurg din spitalul nostru care a asistat la una din aceste mari urgențe. Era chiar soția lui. A plecat foarte speriat și mai târziu mi-a spus că seamănă cu un fel de harachiri salvator. Băiețelul Begum și-a revenit în două minute, după care am respirat cu toții ușurați.

Thompson a ieșit pe coridor la un moment dat și ne-a spus că asediul a luat sfârșit, tipul de la psihiatrie s-a predat și n-a murit nimeni. Doctorul pe care-l căuta plecase acasă mai repede și tot ce-a făcut a fost să-i sperie groaznic pe cei de la securitate și să le distrugă monitoarele până i s-au terminat gloanțele. Thompson nu părea mișcat deloc de toată nebunia. În timpul cezarienei, ne-a povestit despre una din experiențele pe care le-a avut cu ani în urmă, pe când mai era rezident în unul din spitalele din Bronx.

După una din răfuielile pe care mafioții sau traficanții de droguri le mai au din când în când, salvarea adusese în spital un tip ciuruit de gloanțe, care avusese norocul să nu aibă atins niciun organ vital. Timp de 10 ore, câteva echipe de chirurgi, ultraspecializați pe organe și leziuni, i-au reparat cu răbdare toate stricăciunile plămânilor, arterelor, rinichilor și a tot ce fusese prins în drumul imprevizibil al unor gloanțe plecate la treabă. Au curs litri de transpirație, sânge și talent, până l-au scos în viață din sala de operații. După operație Thompson l-a însoțit până și în liftul spre reanimare, care înainte de-a se închide a lăsat înăuntru încă un bărbat. Acesta a scos din spate un pistol căruia i-a înșurubat în grabă surdina și înainte de-ai zbura rănitului creerii i-a spus politicos lui Thompson

– Păcat de atâta muncă doctore! Good job, anyhow!

În acea zi de miercuri, când am ieșit din sala de operații, am călcat din greșeală pe mâna soțului Begum. Se ruga cu cei doi frați ai lui, închinându-se în genunchi chiar în fața sălii de operații. Mi-am cerut scuze, am pășit cu grijă printre ei și am coborât la cafeneaua spitalului să mănânc ceva. În zile din astea ți se face foame tot timpul și dacă ei multe gărzi riști să te îngrași. Mănânci de nervi fără să-ți dai seama.

În holul principal era încă agitație mare. Cei de la trupele speciale își adunau instrumentele de lucru, ecrane speciale antiglonț, fibre de sticlă speciale cu care văd pe sub uși, armele, doi câini dresați. Totul a reintrat în normal în câteva minute, ca și cum nimic nu se întâmplase.

La câteva luni după miercurea aceea mă întorceam dintr-o călătorie în România și am luat un taxi de la JFK. Begum, șoferul ,m-a recunoscut. Și-a scos portofelul și mi l-a întins prin geamul despărțitor. Înăuntru era poza primului lui băiat care era cât pe ce să cadă victimă terorismului local.

Dar miercurea aceea nu se terminase. La cafenea era aproape gol. După masă am intrat în camera de gardă și am încercat să stau întins câteva minute. Până să sar din pat, a sunat telefonul și a trebuit să alerg în una din sălile de naștere unde unui nou-născut i se blocaseră umerii după nașterea capului. Distocia de șold, cum e numită, e una din complicațiile frecvente astăzi. Nou născuții înainte de-a se naște probabil că mănâncă și ei prea mult odată cu mamele, poate tot pe bază nervoasă, așteptând atâtea luni intrarea în necunoscut. De multe ori, e vorba de o mama cu diabet de sarcină care fac copii prea mari, cu umeri largi. Capul se poate naște ușor, dar umerii pot rămâne blocați înăuntrul pelvisului matern. E ca și cum cineva ar apuca să scoată capul pe o usă strâmtă care apoi se închide peste el nelăsându-l să mai și iasă. Se poate ușor declanșa brusc o dramă care devine urgență. Nu-mi amintesc ca în România anilor 80 să fi văzut atâtea blocări ale umerilor nou-născuților. Știu, însă, bine că spre sfârșitul comunismului nu se mai găsea mâncare, iar greutatea copiilor la naștere era mai mică. În America mâncarea e peste tot, doar trebuie să întinzi mâna și să duci la gură.

De data asta, era vorba de-o femeie mexicană, mică de statură, aflată la a patra naștere. Nou-născutul era produs în America, cu multă mâncare la îndemână, și avea peste patru kilograme deși mama nu era diabetică. Capul era ieșit afară și deja se învinețise. Rezidenta șefă încercase fără succes și de una singură toate manevrele din grila pe care trebuie s-o știm cu toții și așteptase nepermis de mult înainte de-a mă chema și-a alerta toată echipa de gardă. Nu era deloc momentul să-i spun ca greșise. În ultimii doi ani, din cauza numărului mare de distocii de șold și a proceselor care au urmat, fusese introdus un sistem nou de alertă bazat pe coduri, norme, pași ce trebuie strict urmați și declanșarea unei stări de urgență în care munca în echipă e esențială. A trebuit să trecem tot personalul din sala de naștere și cea de operații prin nenumărate teste, simulări pe manechine pentru care suntem reexaminați în fiecare an, începând de la studenți, asistente, rezidenți și șefi de gardă.

E vorba de situații extreme ca sângerările postnatale, prolapsurile de cordon ombilical sau suferințe fetale acute ce trebuie rezolvate rapid. Titlurile și ierarhiile dispar, echipa și sistemul sunt mai importante decât individul și, în situații extreme, poate prelua inițiativa nu neapărat ”șeful”, ci cel care e cel mai ”pe fază” la fața locului. Spitalele în America intră în rândul organizațiilor numite de ”high realibility organizations” (organizații de mare încredere), alături de portavioanele uriașe care au la bord 6000 de oameni, 150 de avioane de luptă, muniție, turnurile de control de pe aeroporturi și centralele nucleare. Toate astea sunt instituții care lucrează în regim de mare risc și unde fiecare detaliu al unui posibil pericol trebuie cunoscut, prevăzut din timp și, mai ales, combătut în echipă când apare.

În America încă mai mor 49 000 de oameni pe an din cauza erorilor medicale. Mai mult decât în tot războiul din Vietnam. Am văzut de câteva ori cum reacționează cei din ”Echipa de Traumă” a spitalului meu, care, chemați de urgență, părăsesc cafeneaua spitalului cu mâncarea în gură. Ajunși lângă cel rănit, știu exact ce să facă pas cu pas, folosind cât mai puține cuvinte și gesturi. Am citit că o astfel de echipă din Los Angeles a fost trimisă să exerseze cu echipa de curse de Formula 1 de la Ferrari. Acolo, câțiva oameni reușesc în șapte secunde să schimbe toate roțile unei asemenea mașini, o alimentează cu benzină îi verifică motorul, bujiile, iar pilotul bea o sticlă cu apă.

În acea gardă de miercuri, privind capul vânăt al nenăscutului, am știut că nu mai e timp de pierdut. M-am uitat la mâinile rezidentei, care erau cu mult mai mici decât ale mele. Detaliu important. Ea a înțeles repede ce vreau și mi-a spus speriată:

– N-am făcut-o niciodată! Nici măcar n-am văzut cum se face.

Trebuia extrasă una din mâinile copilului care era departe, ascunsă sus, în uterul mamei. Procedură dificilă și foarte rar practicată. O făcusem și eu doar de patru-cinci ori. Pentru așa ceva e important să ai mâna mică. M-am uitat la mâna mea dreaptă care se mai lățise de când trecusem de patruzeci de ani. Mâna trebuie introdusă pe lângă capul copilului, deja ieșit afară, până sus, înăuntrul uterului, unde trebuie să găsești mâna copilului, pe care, fără s-o rupi, trebuie s-o extragi afară după care diametrul copilului se micșorează și nașterea se produce. Ușor de spus, dar foarte greu de făcut. Între corpul comprimat al copilului și oasele mamei nu e loc de nimic, dar trebuie cumva sa-ți strecori mâna prin cel mai îngust loc din lume și să scoți într-un fel copilul care se sufocă. Ai cinci-șapte minute de grație, care de obicei sunt consumate când se ajunge la această ultimă manevră. La început, n-am crezut că o să pot să ajung vreodată până în uterul acelei femei, dar disperarea e mare în situații din astea și te împinge din spate. Dincolo de această manevră nu mai vedeam nicio speranță pentru copil.

Pur teoretic, ar mai fi fost niște proceduri, toate extreme și traumatice, care țin astăzi doar de istoria medicinii și pe care nu le-am văzut nici măcar în România: împingerea forțată înapoi a capului și nașterea prin cezariană (manevra Zavanneli practicată, cred, doar de Dr Zavanneli cu foarte mult timp în urmă într-un spital din mijlocul Americii), fracturarea intenționată a claviculei fetusului pentru a reduce diametrul umerilor, sau secționarea chirurgicală a simfizei materne. Manevre greu de conceput astăzi, menționate doar în unele cărți. Trecând cu mâna mea dreaptă prin cea mai sufocanta înghesuială, am reușit până la urmă să ajung la mâna copilului pe care l-am scos la viață. A avut un scor Apgar slab, dar și-a revenit imediat și a început să plângă. Una din mâinile fetiței era puțin flască, paretică, dar s-a recuperat complet după o lună de fizioterapie.

Problema a fost, în cele din urmă, cu mâna mea dreaptă. Mi s-a umflat și mă durea. După două ore, am coborât la radiologie unde am aflat ca unul din oasele mele metatarsiene crăpase. Aveam o fisură osoasă ca după un traumatism. Mi-am pus o compresă rece și am rezistat așa până dimineața. Am purtat o atelă timp de o săptămână și am învățat repede că pot consulta și cu mâna stângă.

Deși toate s-au terminat cu bine după patru luni am primit o citație de lo firmă mare de avocați din Manhattan. A urmat un proces tipic de ”distocie de umăr”, foarte frecvente în America, care s-a încheiat după cinci ani, când am văzut-o pe fetiță in curte. Se juca liniștită cu o păpușă și se plictisea îngrozitor. Am fost achitat până la urmă, după cum am povestit într-un capitol anterior.

Încă era miercuri, mai era destul până să predau garda și aveam cu toții presimțirea că ceva se va mai întâmpla. În România se numea ”legea seriilor”, o lege nescrisă, bineînțeles, care spunea că, atunci când ai un caz rar și grav, șansa să apară repede un altul e foarte mare. Intri fără să vrei într-o stare de alertă. Eram cu toții cu adrenalina bine revărsată, gata să facem față oricărei situații. Nimeni nu murise, nou-născuții plângeau cu toții în gura mare, totul era stabil, sub control, așa că n-aveam de ce ne plânge. Rezidenta șefă, o americancă blondă de undeva din West, spuse, mai în glumă mai în serios, că trebuie depistat ”jinkx”-ul. Cuvântul jinkx in română s-ar traduce ”piază rea”, deși sună cam medieval și arhaic.

Rezidenta născuse cu patru luni în urmă o fetiță și, din trei în trei ore, se mulgea atașându-și de sâni o pompă mecanică. Când am văzut-o prima dată m-a șocat. Stătea în camera comună de gardă aproape dezbrăcată de la brâu în sus. Pe umărul stâng avea tatuat un cap mare de ursoaică care arăta destul de înfricoșător. În pauza pe care am luat-o, după ce și-a atașat pe dedesubt pompa de sâni, l-a arătat cu degetul pe unul din studenții care se ținuse ca o umbră după noi toată garda:

-El e piaza rea. De dimineață se ține după mine și-mi spune că de-abia așteaptă să vadă ceva ”action”. Cum scăpăm de el? I-am dat 20 de dolari și l-am trimis afară, în noapte și frig, să cumpere de unde o ști cafea proaspătă și niște gogoși.

Era un american de origine filipineză care, deși mic și delicat, vorbea cu o voce extrem de joasă și gravă, ca cei care anunță partidele de box la televizor. Îți era și frică să-l întrebi ceva. Plus că avea pe față un fel de eczemă sau iritație care, pe măsură ce înaintam în gardă, devenise tot mai mare și mai roșie.

Studentul a dispărut pentru mai puțin de-o oră, răstimp în care au născut cât se poate de ușor, una după alta, vreo trei gravide. Cele două moașe de noapte erau în formă și jubilau, voind parcă să demonstreze că nașterea naturală nu va dispărea niciodată. Slavă Domnului! Ne-am bucurat și noi cu ele, dar fericirea n-a ținut prea mult. Studentul s-a întors înghețat, dar cu misiunea împlinită. Și odată cu el și buclucurile.

Sistemul de Urgență al spitalului ne-a anunțat să fim pregătiți pentru un caz care e în drum spre noi. Nu eram alertați niciodată dinainte decât dacă venea ceva grav…

(sursa foto: nykochan.wordpress.com)