Procesele unui… poet

Avocatul îmi vorbea încet şi răspicat, evitându-mi ochii de parcă nu-i convenea ce avea să-mi spună. De fapt cred că-i era perfect egal şi, pur şi simplu, nu voia să mă privească în faţă. E greu să priveşti în ochi o victimă în timp ce încerci să-i spui că nu prea are şanse. Se uita fix la pantofii lui bine lustruiţi jucându-se cu un pix Mont Blanc pe care nu cred că-l primise cadou de la cei ce promovează cine ştie ce produse pentru avocaţi. Eu îmi luam atent notiţe cu un pix care făcea reclamă unui nou lubrificant vaginal. Avocatul care mă apăra reprezenta pentru mine dreptatea însăşi, noţiune veche de când lumea, care veşnic ne scapă de sub control, alunecoasă ca săpunul în baie.

– Sfatul meu e să cedezi. Nici nu cer prea mult. Iniţial vorbeau de două milioane, acum sunt dispuşi să accepte două sute cincizeci de mii. E mai bine să recunoști acum înainte de-a ne afunda prea tare în proces, mi-a spus el desenând cu pixul într-un caiet galben cu linii ceva care începea să semene cu profilul barmanului din faţa noastră. Părea să aibă talent la pictură.

Era ora prânzului şi stăteam într-un restaurant aflat peste drum de Tribunalul şi de Curtea Juraţilor din Queens, New York. Pofta de mâncare îmi dispăruse cu totul pentru că milioanele care mi se ceruseră iniţial ca despăgubiri îmi stăteau înfipte în gât ca nişte oase, chiar dacă acum se mai subţiaseră. Era o dimineaţă însorită de mai şi tocmai se încheiase prima înfăţişare. La începutul procesului, avocatul acuzării mă prezentase celor nouă juraţi şi judecătorului ca pe un criminal, arătându-mă mereu cu degetul în timp ce aproape că făcea spume la gură de indignare. Discursul lui era doar uvertura isterică a unei mascarade tragi-comice care avea să se consume în următoarele trei săptămâni. O indignare foarte bine controlată desigur, cu spume false la gură, care reuşise, totuşi, să mă întoarcă pe dos. Ieşisem de acolo atât de indignat şi cu un gust atât de rău, încât simţeam nevoia imperioasă de-a ceda. Oricât, doar să nu trebuiască să mă reîntorc în acea sală de judecată.

Avocatul acuzării, un bărbat de aproape doi metri, impunător şi rece, începuse acuzând-mi întâi spitalul, prezentat ca o casă de nebuni. Un loc periculos unde, dacă te duci să naşti, un doctor, un rezident sau o moaşă îţi vor pune iresponsabil ţie şi copilului tău viaţa în pericol. Mama copilului vătămat, o femeie de 35 ani, răsfoia liniştită o revistă de modă, iar copilul pentru care eram învinuit, un băieţel drăguţ şi vioi, şedea în scaun lângă ea, legănându-și nemulţumit picioarele. Părea un copil fericit şi perfect sănătos pe care-l adusesem pe lume în condiţii dramatice cu aproape cinci ani în urmă. N-aveam cum să-l recunosc, şi nu mi-o mai aminteam nici pe mama lui. O femeie gravidă care naşte e o altă persoană decât cea din toate zilele. Nu-mi fusese pacientă privată şi o văzusem pentru prima dată în acea gardă, cu câteva ore înainte de-a naşte. Băieţelul, adus fără voia lui în sala procesului, ne transmitea clar că în loc să stea acolo şi să asculte lucruri de neînţeles, ar fi preferat să se joace acasă sau să se uite la televizor.

– Dacă cedezi astăzi, vor accepta două sute cinci zeci de mii de dolari şi s-a încheiat totul. De asta ai asigurare. Ce zici, doctore?

Am dat negativ din cap. El a continuat cu portretul barmanului care era aproape gata. Îi cam exagerase mărul lui Adam care părea dintr-o dată partea cea mai importantă şi mai proeminentă a fiinţei, de parcă şi lui i-ar fi stat în gât câteva milioane.

– Nu văd de ce ar trebui să plătesc. L-ai văzut pe băieţel? Pare bine, sănătos.

– Nu avem de unde şti cu ce surprize vin, ce va spune expertul lor…

Copilul, care stătuse liniştit în scaun aproape o oră, începuse să se plictisească în timpul procesului. Eu fiind cel arătat cu degetul de către avocatul mamei lui, întorsese de câteva ori capul spre mine, parcă curios să vadă cine e cel care l-a adus pe lume. La un moment dat, i-am zâmbit şi i-am făcut discret cu mâna, iar el mi-a întors zâmbetul. Nu pricepea nimic din ceea ce se întâmpla acolo şi, după scurt timp, s-a dat s-a dat jos de pe scaun şi a început să se joace vioi prin sala de judecată. Îşi întorcea capul spre mine şi mă privea aşa cum te privesc copiii neglijaţi cărora le dai atenţie şi simt c-ai vrea să îi bagi în seamă. Părea cu adevărat un băiat reuşit şi prietenos. I-am urmărit atent mişcările, mai ales pe cele ale mâinilor pe care le folosea normal, egal şi eficace. El era victima aşa-zisei mele neglijenţe medicale pentru care mi se cerea să plătesc ca despăgubire o grămadă de bani.

Dacă n-aş scrie nimic despre procesele mele şi despre frica de-a profesa în America, e ca şi cum aş încerca să ignor elefantul vărgat care se plimbă zilnic prin sălile de naştere şi de operaţii ca un animal de casă flămând şi straniu. Unul tot mai sălbatic, care nu ştim cum a ajuns în casa noastră, de care nu mai putem scăpa, cu care trebuie să ne obişnuim. De care trebuie să învăţăm a ne feri cât mai eficient şi cât mai profesional cu putinţă. La început, am crezut că această frică de fi dat în judecată e doar unul din acele mituri americane şi că există mai mult în teorie. Un elefant ipotetic şi transparent care n-are cum să te calce-n picioare atâta timp cât tu faci ceea ce trebuie. Venisem dintr-o ţară în care totul era permis şi interzis în acelaş timp. Un loc fără reguli clare. Ca doctor era de neconceput să fii dat în judecată chiar şi atunci când greşeai, pentru că greşeala era admisă, iar doctorul era considerat acolo un mic Dumnezeu. Ca doctor în America nu poți lucra nici măcar o zi, dacă nu ești asigurat pentru malpractice. Asigurarea mea a crescut din 1996 până în 2011 de la 87 de mii la 170 de mii de dolari pe an. Asta nu din cauza proceselor. Atâta costă asigurarea fiecărui ginecolog „curat” din spitalul meu. Asigurarea de malpractice în New York City e una din cele mai mari din SUA. Unul din motive e acela că aici există cea mai mare concentrație de avocați pe cap de locuitor, care în timp le-au creat locuitorilor reflexul pavlovian al datului în judecată. Chiar dacă nu ți-ar trece prin cap să dai pe cineva în judecată, ei sunt mereu la pândă, gata să te bată pe umăr și să-ți șoptească la ureche că necazurile și nenorocirile se plătesc cel mai bine în America. Money – cuvântul magic al lumii în care trăim. Când mașina mea a fost lovită din spate de o altă mașină, care uitase să frâneze la semafor, înainte de-a veni salvarea m-am trezit în mână cu cardul de vizită al unor avocați specializați în accidente. Cu cei de malpractice e mult mai rău. Reclamele lor sunt la cele mai scumpe posturi și canale TV, zi și noapte. Mereu găsesc ceva din care se poate stoarce bani. De la doctori, spitale, companii, medicamente noi, șantiere navale, de construcții și orice loc în care s-a folosit cât de puțin azbestul, de exemplu. Reclama cu ”Mesothelioma” e dată continuu pe toate canalele de câțiva ani: ”Aveți, sau stiți pe cineva care suferă de mesotheliom. Sunați cât mai repede firma noastră. Aveți dreptul unei mari recompense financiare”. Reclamele au devenit tot mai imploratoare și mai patetice. Mesoteliomul e un cancer rar, pulmonar sau digestiv, iar azbestul folosit în trecut la izolații ar fi una din cauze. Același azbest din care era făcut și paravanul izolator din jurul sobelor copilăriei mele, lângă care am dormit ani de zile. Am aflat că Guvernul Statelor Unite, format și el din avocați, a alocat pentru următorii ani 4-5 miliarde de dolari pentru cazurile de mesoteliom. Avocații stau înnebuniți la pândă pentru că nu mai sunt atât de multe cazuri, anii trec și uite, puhoiul de bani stă acolo degeaba. Doar să fiți diagnosticați de mesoteliom, vă rugăm, nu suferiți în tăcere! Aproape că-ți vine să întrebi în stânga și-n dreapta, poate găsești pe cineva cu mesoteliom. „Dacă nu suferiți de mesoteliom poate știți pe cineva care-l are!”. Disperare mare, zeci de milioane garantate pe caz. Ajungi să-ți pară rău că au interzis azbestul. Cineva m-a întrebat dacă e radioactiv. În fiecare lună văd reclame noi, similare, legate de contraceptive sau medicamente aprobate de FDA, care sunt acuzate de „crime” și pe care, de a doua zi, nici un doctor nu mai îndrăznește să le prescrie. E de ajuns să se-audă de câteva reacții secundare mai bizare că încep procesele. Și în procesele astea nu există întâmplare, ghinion, coincidențe sau alte scuze umane de genul ăsta. Doar mirosul potent al banului, atac și apărare calculată. În ultimele săptămâni a apărut o reclamă lansată pe CNN și pe alte posturi foarte scumpe în care două firme de avocați invită pacienții care au avut complicații după un anumit tip de operații cu meșe și benzi folosite in cazuri de prolaps vaginal să sune cât mai repede la acel număr de telefon. Mă gândesc serios să abandonez acel tip de operații deșii știu că sunt singurele care ajută în anumite situații.

Ca rezident eşti mai puţin conştient de aceste pericole, pentru că lucrezi pe licenţa spitalului şi în numele unui specialist care e de fapt responsabil pentru tot. Primul semnal adevărat l-am primit atunci când o pacientă nouă care de-abia ajunsese în sala de naștere mi-a spus privindu-mi încruntată ecusonul: „Ce nume e ăsta? Nici nu-l pot ține minte?” „Romanian, i-am spus zâmbind. De ce întrebați?” „Ca să-l știu dacă ajung să te dau în judecată”. Nu glumea deloc.

Prin anul trei de rezidenţă am fost chemat pentru prima dată pentru o depoziţie într-un mare birou de avocatură din Manhattan. Depoziţia a început la 10 dimineaţa şi s-a terminat spre cinci după-amiaza. Am plecat de-acolo cu o durere mare de cap şi cu convingerea că elefantul vărgat există cu adevărat. Mi-am spus, totuşi, că situaţia cu datul în judecată poate nu-i chiar atât de rea, având în vedere tragismul cazului despre care era vorba. O fată de 19 ani murise la naştere. În principiu nu se făcuse nicio greşeală, iar situaţia în sine fusese absolut ieşită din comun. Era vorba de-o femeie de culoare care suferea de Sickle cell disease (anemie cu celule în formă de seceră), o maladie genetică gravă întâlnită numai la descendenţii celor veniţi din Africa. Prezintă și o formă severă care poate fi agravată de sarcină. Cu toate astea, pacienta nu mai dăduse prin clinica de obstetrică după primul trimestru al sarcinii, când i se explicaseră detaliat pericolele şi faptul că avortul ar fi o opţiune. Atunci când apar crizele acestei maladii, din cauza distrugerii masive a globulelor roşii defecte, se pot produce infarctizări în organele vitale. Durerea care însoţeşte aceste crize e puternică şi bolnavul poate sucomba datorită insuficientei organelor vitale. Gravida a dispărut pur şi simplu până aproape de naştere. Mai avea două săptămâni până la termen şi, când a fost adusă de ambulanţă, părea o muribundă. Inima copilului era bine, dar a ei se decompensa de la o oră la alta. De gardă, era o doctoriţă specializată în probleme obstetricale de mare risc şi bolnava a fost intens monitorizată de o întreagă echipă de anestezişti şi specialişti în terapie intensivă. Ideea era s-o stabilizăm şi să-i facem o cezariană pentru a scoate cât mai repede copilul. A fost resuscitată în secţia de reanimare, însă inima şi rinichii i-au cedat repede şi a făcut un edem pulmonar masiv. Am auzit peste tot în difuzoare Cod 99 la Sala de nastere şi am fugit într-acolo. Cod 99 înseamnă că unui pacient i s-a oprit inima. Era primul caz de criză gravă de Sickle cell pe care-l vedeam, însă din cei care erau acolo probabil că aveam una din cele mai bune experienţe în a face o cezariană de urgenţă. Era 6 seara, predasem schimbul şi eram deja îmbrăcat de stradă pentru a pleca acasă. Inima pacientei se oprise şi, după 4-5 minute de încercări de resuscitare, continua să nu producă nicio inflexiune pe linia dreaptă a monitorului. Țiuitul lui ne biciuia timpanele ca o sirenă a morţii. Specialista care era de gardă, cu care lucrasem timp de trei ani, şi care-i făcea masaj cardiac, mi-a strigat peste capul celor ce se agitau în jurul bolnavei:

– Scoate repede copilul!

Aveam deja bisturiul în mână. În cazul morţii mamei, se face cât mai repede, oriunde te-ai afla și cu ce ai la îndemână, o cezariană de mare urgenţă pentru salvarea copilului. Apucasem să-mi scot ceasul de la mână, să-mi trag mănuşile şi cineva îmi suflecase mânecile de la cămaşă. N-am ajuns niciodată atât de repede la un nenăscut aflat în pericol. O incizie apăsată, adâncă, din care nu curgea nicio picătură de sânge. Doar un lichid negru ca smoala se prelingea leneș din vasele deschise. Am incizat uterul cu grijă să nu tai şi copilul care, în câteva secunde, a fost afară şi ţipetele lui au mai atenuat sunetul jalnic al monitorului.

– Ai pus iod pe burta femeii înainte de-a o inciza? Ia spune, doctore, ai pus iod?

Asta a fost una din întrebările avocatului acuzării. Întâmplător mi-am amintit că cineva a aruncat rapid cu iod pe locul inciziei pentru că am ajuns acasă pătat pe cămaşă şi pantaloni. În timp ce am început să-i cos în grabă uterul, ca la o autopsie, s-a produs ceva neașteptat. A început brusc să curgă sânge. Tot mai mult şi tot mai roşu. Până atunci, nu măbucurasem niciodată să văd curgând sânge, dar în situaţia aceea sângele însemna trezirea la viaţă. I se injectase adrenalină în inimă şi, după masajul cardiac făcut prin diafragmă, inima femeii începuse să lase urme pe monitor. Fata şi-a revenit şi a mai trăit trei zile după care a dezvoltat o cardiomiopatie severă şi nu s-a mai putut face nimic. Niciun transplant de inimă n-o mai putea salva pentru că toate organele ei cedaseră. Fusese conştientă aproape tot timpul şi, deşi era intubată, reuşea să ne întrebe mirată „ce se întâmplă? unde e copilul”? Când am revăzut-o a doua zi după operație m-am prezentat și i-am spus că eu sunt cel care i-a scos copilul. „Știu, te-am văzut când mă operai”. Am rămas perplex pentru un moment, gândindu-mă că n-avea cum să mă vadă, intubată fiind, ba chiar mai mult în stare de moarte clinică. „Cum de m-ai văzut? De unde?” am întrebat-o simplu. „Te-am văzut și auzit, doctore! De acolo de unde eram atunci. Ți-ai pus ceasul în buzunarul de la piept. Era aproape să-ți cadă înăuntrul meu când te-ai aplecat… îi auzeam ticăitul.” Atunci m-am gândit intens la cele spuse de ea, dar nu pentru multă vreme, pentru că nu poți să te gândești prea mult la așa ceva și nu într-o sală de naștere unde viața plutește deasupra ca niciunde. Mi-am adus aminte de toate în timpul depoziției cu avocații. Am vrut să văd cum reacționează la așa o poveste. Să văd cum le cad fețele brăzdate de plugurile legii și ale dreptății, dar nu am spus nimic.

Acea lungă şi inchizitorială depoziţie m-a convins, fără a cădea în paranoia, că în spatele nostru e un întreg sistem la pândă. Unul susţinut de avocaţi, oameni ai legii, care nu umblă neapărat în căutarea dreptăţii. După o oră de întrebări, care erau aceleaşi şi se repetau enervant sub altă şi altă formă, mi-era clar că nu urmăreau altceva decât de-a găsi o fisură, o mică greşeală în depoziţia mea, în cele scrise în foaia de observaţie, pentru ca apoi să ajungă unde voiau ei. Adică la bani. Tot ceea ce se făcuse în aceea zi în spital fusese corect şi disperat. Nimeni nu pomenea că salvasem copilul în condiţii dramatice. Ulterior, am aflat că unul din cei implicaţi în acel caz făcuse mici greşeli în depoziţie, aşa că spitalul şi specialista au hotărât să încheie cazul plătind o sumă imensă, înainte de-a ajunge în Curtea cu Jurați. Nu ştiu câţi din acei bani vor fi investiţi în educaţia acelui copil. Peste o treime din recompensă intră în buzunarele avocaţilor.

În acea zi am trecut fără să vreau în revistă cazurile grave pe care le avusesem în România unde nu existau procese intentate doctorilor de către pacienţi. Pe de altă parte, nici aşa nu fusese bine. Trăisem într-o societate care nu protejase în niciun fel interesele pacienţilor şi în care doctorii nu erau traşi la răspundere decât în cazul unor greşeli flagrante şi de extremă gravitate, dar şi atunci cu urmări minore pentru ei.

-Nu, nu vreau să cedez! N-am greşit cu nimic, iar copilul l-am văzut cu toţii, e bine, i-am spus avocatului meu care între timp terminase portretul barmanului şi începuse să fie interesat în trăsăturile mele. M-a privit cu atenţie.

– OK! Ai şanse fifty-fifty, ceea ce nu-i prea mult, dar e dreptul tău. Pentru asta, însă, trebuie să ne pregătim serios, doctore!

Mi-a spus-o cu un ton solemn de parcă ar fi trebuit să pregătim o expediţie într-o junglă periculoasă şi plină de neprevăzut. De fapt, aşa şi era. În următoarele săptămâni aveam să ne cunoaştem destul de bine, iar respectul meu pentru profesia de avocat avea să crească. A urmat interogatoriul sau depoziţia mea, pe care am pregătit-o ore întregi pe veranda casei mele, aflată chiar sub ferestra bucătăriei, de unde soţia mea putea să ne audă. Am băut cu el mulţi litri de apă minerală şi ne duceam cu schimbul la toaletă, eu cu tensiunea dată la maximum. Când intram în casă o găseam pe soţia mea îngrozită cu faţa în palme. ”Dumnezeule! Cum îi permiţi să vorbească aşa cu tine?” Eu nu îmi dădusem seama de nimic, devenisem imun, pentru că el îmi vorbea răstit şi aspru, aşa cum ne aşteptam să vorbească cu mine a doua zi avocatul acuzării. Încerca să mă pregătească cât mai bine pentru pumnii sub centură pe care aveam să-i primesc. Şi a avut perfectă dreptate, pentru că acolo, în sala de judecată, am fost ca pe un ring de box în care eu puteam doar să mă feresc de loviturile avocatului printr-un joc inteligent de picioare. Aş fi făcut multe greşeli dacă nu aş fi fost bine instruit. Avocatul acuzării devenise peste noapte un fel de specialist în naşterile cu vacuum şi în distociile de şold. De asta eram acuzat în acel proces: pretindea că folosirea vacuumului, la naşterea acelui copil, căruia apoi i se blocaseră umerii, ar fi favorizat înțepenirea ulterioară a umerilor. Vacuumul e un instrument puțin traumatic care a înlocuit practic forcepsul. Folosisem vacuumul pentru extracţia capului, deoarece inima copilului începuse să șchioapete, iar mama, complet epuizată, nu mai putea împinge. Pentru astfel de situaţii e creat un astfel de instrument. Blocarea umerilor sau distocia umerală poate deveni o situaţie dificilă şi foarte neaşteptată în care un doctor poate fi făcut şah-mat, iar copilul şi mama pot suferi complicaţii grave. Încercând pe rând tot felul de manevre, aşa cum fusesem antrenat, am reuşit să scot la timp copilul care s-a născut cu un scor Apgar excelent. Doar că, timp de patru săptămâni, şi-a mişcat mai greu una din mâini care se născuse cu mare dificultate. O formă minoră de pareză care, după patru săptămâni de masaje şi fizioterapie, a dispărut complet. Avocatul pretindea de fapt bani pentru suferinţa produsă copilului şi familiei fără să menţioneze deloc că poate i-am salvat de la ceva mult mai rău. Copilul putea rămâne cu o pareză permanentă a mâinii, iar mama putea suferi traume serioase. Depoziţia mea fost una peste alta bună, iar avocatul meu era mulţumit pentru că păşisem cu dreptul, de parcă aş fi intrat cu bine pe un teren minat. Cred că nu se aşteptase ca un est european ca mine, cu accent şi cu probleme în înţelegerea limbii de lemn avocăţeşti şi a sistemului juridic american, să-şi joace rolul atât de bine. Era un rol pe care nu mi-l dorisem, pe care începusem să-l înţeleg şi-n care era bine să fii cât mai natural. Depoziţia mea a durat timp de două zile de parcă ar fi fost vorba de o crimă complicată. Aproape la fiecare întrebare a acuzării mi se cerea să răspund doar prin da sau nu. Simţeai că fiecare da şi nu erau paşii unui pitic monosilabic care urmau să te tragă încet-încet într-o capcană. Victoria mea a fost sa-l obţin şi pe „dar” din partea judecătorului, ceea ce l-a înfuriat cumplit pe avocat. Un avocat furios al acuzării seamănă cu un zmeu plin de buzdugane şi copilul pentru care ne luptam a simţit asta. A doua zi nu l-au mai adus pentru că acesta îşi pierduse răbdarea, ca orice copil sănătos la minte. Începuse să se joace dezinhibat prin sala de judecată şi aproape se urcase pe masa judecătorului. Trebuie spus că judecătorul, un bărbat aproape de pensie, a urmărit procesul atent şi de câteva ori a atras atenţia acuzării că merge prea departe. A urmat expertul acuzării, un doctor care fusese profesor la Harvard şi care avea un rol mult mai dificil pentru că mi-era coleg şi fusese plătit să mă înfunde. El mi s-a părut partea cea mai jalnică din tot spectacolul. Homo homini lupus, profesores! M-am uitat peste biografia lui şi am înţeles destul. Fusese un fel de profesor, dar nu mai practica de mult şi îşi vindea în felul ăsta expertiza. În pauza de prânz, avocatul meu mi-a spus la cafea fără a mă privi în ochi:

– Dacă te hotărăşti, sunt dispuşi să adjudeci acum pentru 150. 000$. Gândeşte-te bine, pentru că nu ştim ce turnură vor lua lucrurile…

– Nici nu mă gândesc!

– Atunci mergem mai departe, doctore.

Au urmat alte două şedinţe în veranda casei mele. Soţia se obişnuise cu stilul agresiv al avocatului meu şi îi făcea ceaiuri calmante.

– De ce tot circul ăsta? am îndrăznit să-l întreb la un moment dat. Mama e bine, copilul e bine… Cât poate să mai dureze?

– Nu ştiu. Vor deveni tot mai furibunzi, te previn! Firma a cheltuit bani cu procesul ăsta…, mi-a spus el. Plus că asigurarea mea îl plătea pe el cu ora, iar cheltuielile creşteau.

Într-o pauză de lucru, înainte de ultimele înfățișări, i-am povestit pe scurt povestea Prințesei Charlotte de Wells și a lui Sir Richard Croft, obstetricianul coroanei regale, cel care a avut grijă de prințesă în cursul primei ei sarcini și care a asistat-o la naștere. Asta s-a întâmplat prin 1817. M-am uitat atent la fața avocatului meu care a rămas aproape imuabilă. I-am povestit cum, după ce Dr. Croft a flămânzit-o pe prințesă în ultimele săptămâni de sarcină și a făcut-o să sângereze la mâini, cum se obișnuia atunci pentru aproape orice, a asistat-o la naștere conform dorinței casei regale. Prințesa a stat în travaliu peste 50 de ore în propriul dormitor. După mai mult de două zile de chinuri îngrozitoare, a născut un copil mort de peste patru kilograme. Un băiat, moștenitorul tronului Angliei. Sir Croft a evitat să folosească forcepsul în timpul acelei nașteri dificile, instrument care căzuse în dizgrație. Vacuumul încă nu se inventase, iar cezariana nu se practica pentru că era o operație mortală. Prințesa, care ar fi devenit altfel regina Angliei, a murit la cinci ore după naștere, probabil din cauza unor hemoragii interne. Regele George al IV-lea a ordonat autopsia prințesei și l-a declarat pe Sir Richard Croft fără orice vină. Cazul a rămas cunoscut in istorie ca ”tripla tragedie obstetricală”. Croft n-a putut îndura umilința acestei înfrângeri și, după câteva luni, și-a tras un glonte în cap. „Tough, dur” a mormăit avocatul meu fără nicio expresie a feței.

Cu un an în urmă, un doctor patolog pe care-l știam se spânzurase în dimineața în care trebuia să se prezinte la un proces, pentru că nu diagnosticase un cancer de sân. ”Asta e și mai dur. Să lăsăm la o parte Anglia, doctore.” mi-a spus sec avocatul. În America se sinucid anual între 300-400 de doctori, cei mai mulți fiind psihiatri, oftalmologi și obstetricieni. Astea le știa bine și avocatul meu, dar părea că nu vrea să vorbească despre ele. ”De ce crezi că sunt așa mulți oftalmologi?” l-am întrebat. ”Habar n-am doctore. Eu sunt specializat în cazuri obstetricale. Hai să trecem la ale noastre!”

Circul a continuat alte două săptămâni în care a trebuit să mă învoiesc de la spital şi să-mi reduc toate activităţile din clinici şi din sala de operaţii. Atât firma prin care eram asigurat, cât şi propriul meu spital care îmi plătea asigurarea şi care era acuzat în paralel în acelaşi proces puneau presiuni pe mine să cedez. Dacă pierdeam procesul, asigurarea ar fi plătit mult mai mult. După câteva zile, am aflat că spitalul semnase separat pentru câteva zeci de mii de dolari. Acum aveau să se concentreze strict pe mine. Am refuzat şi am mers mai departe. Voiam să merg până la capăt, până la verdictul final.

În urmă cu şase ani, făcusem greşeala să cedez înainte de proces. Fusese primul meu caz, imediat după ce îmi luasem specializarea, şi m-am lăsat intimidat prea uşor. Cazul de atunci mă depăşise. La ora 8 dimineaţa, în timp ce preluam garda, am luat prosteşte în mână o ”grenadă dezamorsată, care ţi-a explodat în faţă, doctore”. Astea au fost exact cuvintele avocatului meu de atunci. În acea dimineaţă, în timp ce treceam dintr-o sală de naştere în alta cu colega care-mi preda garda, una din femei tocmai născuse primul geamăn care era bine şi tocmai i se lega cordonul ombilical.

– Şi cum e cel de-al doilea? întreb eu. Colega mea, care o lăsase pe femeie să nască natural, a examinat-o şi mi-a spus că cel de-al doilea e în poziţie transversală, situaţie care excludea posibilitatea naşterii vaginale. În America extracţia manuală a celui de-al doilea geamăn prin versiune internă era exclusă, fiind considerată prea riscantă, ca şi naşterea în pelviană. În România, pelvienele, cu rare excepţii, se nășteau pe jos, iar naşterea celui de-al doilea geamăn prin cezariană ieşea din discuţie. Odată primul geamăn născut natural, se considera că al doilea poate fi extras manual indiferent de poziţia în care se află. O făcusem de multe ori, dar în America aşa ceva e interzis. Aşa că acel geamăn trebuia scos doar prin cezariană. Colega mea m-a întrebat dacă nu vreau să fac eu cezariana, ea fiind obosită după noaptea de gardă. Am şovăit puţin, dar am acceptat şi am transportat femeia în sala de operaţii. M-am spălat cu rezidentul care fusese peste noapte şi în câteva minute eram gata de incizie. Doar că nu aveam anestezist. Cel care trebuia să intre în tură nu ajunsese, iar cel de peste noapte era de negăsit. Ne uitam cu toţii burta bolnavei care devenise globuloasă din cauza contracțiilor. Privindu-i uterul, am văzut că nu se mai relaxează între contracţii. Inima copilului nu era monitorizată, femeia începuse să sângereze, iar anestezistul tot nu venea. Mi-am ieşit din fire şi am cerut să fie chemat ”over head” în toate difuzoarele din spital. După zece minute, a apărut omul nostru, care se blocase în trafic, şi au mai durat încă 7-8 minute până a intubat pacienta. Am scos copilul afară în 30 de secunde de la incizie. Apgar foarte prost, dar după 5 minute de reanimare îşi revenise. Placenta se dezlipise după naşterea primului copil şi cel de-al doilea aproape se sufocase. Am fost dat în judecată după mai mult de un an, când al doilea geamăn începuse să aibă probleme. După trei ani am avut prima depoziţie în care mi s-a adus la cunoştinţă că băiatul e ”vătămat”. A fost cea mai scurtă depoziţie, sub o jumătate de oră, şi eram convins că scăpasem. Nu eu luasem hotărârea de-a lăsa gemenii să nască natural, iar la sosirea mea în gardă zarurile erau de mult aruncate. Dar ”grenada” îmi explodase mie în mână. După patru ani mi s-a adus la cunoştinţă că în proces rămăsesem doar eu şi spitalul. Colega mea se pensionase, era în vârstă şi oarecum bolnavă. După cinci ani în care fusesem tracasat periodic, avocatul m-a chemat la el şi m-a sfătuit să cad la înțelegere. În timp ce-mi vorbea, desena şi el ceva într-un caiet galben liniat. Făcea cercuri perfecte care se întretăiau ciudat şi foarte abstract. Părea un postmodernist în formare. ”Trebuia să nu accepţi cazul, mi-a spus sec avocatul. Nu-ţi mai repet chestia cu grenada dezamorsată…”. Nu văzuse copilul, dar raportul expertului acuzării arăta că avea ”modificări neurologice”.

– Dacă are probleme serioase şi-l aduc într-un cărucior cu rotile în faţa juriului, rişti să ieşi mult mai rău! Am vrut să continui procesul, dar avocatul mi-a spus mi-a spus acelaşi lucru: ”ai şanse de reuşită fifty-fifty, ceea ce e cam puţin…”. Asigurarea şi spitalul făceau presiuni serioase pe mine. M-am simţit încolţit şi am cedat. Urma ca asigurarea mea să plătească jumătate din suma la care se înțeleseră, iar spitalul cealaltă jumătate. Până la urmă, am plătit eu două treimi, aproape un milion, fără să fiu întrebat dacă sunt de acord. Asigurarea mea nu a crescut totuși deloc. Toate erau aranjate între avocaţi, care negociau între ei, în timp ce probabil că desenau pe aceleaşi caiete galbene cu linii, după un model comun pe care-l ştiau pe de rost cu toţii. Ştiam că dacă asiguraea îţi creşte peste măsură sau dacă cedezi în prea multe cazuri, rişti să nu mai poţi profesa.

Pe gemeni i-am revăzut după doi ani cu mama lor care venise să nască din nou în spital. Erau bine amândoi, doar că unul din ei avea un uşor tic nervos la faţă.

Cazul cu vacuumul şi distocia de umăr ajunsese în faza finală. Expertul nostru a fost mai bun ca expertul lor (sic!) pentru că nu era ”profesor”, ci unul care încă mai lucra pe linia întâia.

Avocatul acuzării devenise tot mai caustic şi mai furibund şi parcă nu mai era atât de înalt. Am fost prezent la tot procesul, pentru că voiam să văd, să aud şi să înţeleg totul. Cantitatea de energie umană, bani, nervi, ambiţie şi justiţie risipită într-o cauză atât de măruntă a fost incredibilă. Ideea dreptăţii dispăruse cu totul în ceaţa uitării şi toată lumea pricepuse că-i vorba doar despre bani. Din câte m-am informat, un astfel de caz n-ar fi fost acceptat în nicio curte de judecată niciunde în lume. Chiar şi în multe state din America ar fi fost respins ca ”frivol”. Nouă juraţi au fost scoşi din câmpul muncii şi aduşi aproape zi de zi pentru a-mi putea judeca ”crima”. Erau şase femei şi trei bărbaţi, majoritatea având aceeaşi origine ca femeia pe care o născusem. Emigranţi din Caraibe. În dimineaţa zilei în care urma să se dea sentinţa, avocatul acuzării a cerut permisiunea de-a mă mai interoga odată. Asta după ce avocatul meu şi-a făcut datoria şi mi-a transmis că sunt dispuşi să cadă la înțelegere pentru treizeci şi cinci de mii de dolari. Şase avocaţi ai firmei acuzării, cu sediul în Manhattan, erau acolo, sobri şi hotărâţi ca o trupă stranie de comando. La costum şi cravată, cu genţi diplomat alături, iar în mâini – cunoscutele caiete galbene cu linii. Am înţeles că pentru ei procesul devenise dintr-o dată o problemă mai mult de reputaţie. Era una din firmele mari de avocatură, din acelea care ocupă câte un etaj întreg al câte unui zgârie-nori şi care îşi face reclamă peste tot. Am fost scos iarăși la bară şi avocatul m-a acuzat cam de aceleaşi lucruri, împroșcând cu salivă juraţii pe care parcă voia să-i hipnotizeze. La toate întrebările, avocatul meu striga ”objection”, cuvânt plăcut dealtfel pe care încă îl mai port viu în urechi. În cele din urmă, avocatul acuzării s-a înfuriat de-a dreptul şi a dus brusc mâna la buzunarul de la piept. Credeam că va scoate un pistol şi mă va soma să mă predau odată, ce naiba!. A scos spre surpriza tuturor un aparat de vacuum, din cele pe care le foloseam frecvent în spital. L-a prezentat juraţilor şi judecătorului ca pe un instrument de tortură din timpul Inchiziţiei. Apoi şi l-a aplicat singur pe palmă, cu cupa aşezată strâns din care a scos aerul creând acel vacuum care permitea extragerea capului fetal. Încerca să convingă că urma lăsată pe mâna lui e nimic pe lângă daunele ce pot fi produse unui nou născut, care putea să dezvolte sechele neaşteptate la mulţi ani de la naştere. Vacuumul ar fi fost o armă stranie cu efect tardiv. Demonstraţia a devenit patetică pentru că nu ştia cum să folosească dispozitivul, iar mâna lui păroasă nu semăna deloc cu capul unui copil. Atunci mi-am oferit eu capul pentru experiment, care având chelie, s-ar fi potrivit mai bine. Judecătorul, ajuns între amuzament şi furie, a oprit totul. În final, a urmat pledoaria avocatului meu care a fost scurtă şi pentru mine neaşteptată. Adresându-se juraţilor a rezumat inteligent şi uman întreaga naştere a copilului şi acel proces lung şi chinuitor menționând clar că ”nu a fost vorba despre justiţie, ci doar despre bani”. Judecătorul, evident plictisit de toată povestea, a decis că se va retrage cu juraţii pentru pronunţarea sentinţei. Copilul a fost adus din nou în sală, frumos îmbrăcat. Părea acelaşi băiat sănătos şi vesel care nu pricepea deloc ce caută acolo. Când s-au reîntors juraţii şi judecătorul, am fost ridicaţi cu toţii în picioare şi am rămas aşa sobri şi înfioraţi de parcă ar fi fost vorba de-o sentinţă de viaţă şi moarte. Am fost achitat în unanimitate. Când ne-am despărţit, i-am strâns mâna avocatului meu şi i-am mulţumit. Aveam deja cu el o relaţie personală. M-a întrebat dacă aş accepta să particip ca expert al apărării în unul din procesele pe care le are pe agendă. I-am spus că vreau să calc cât mai rar pe acolo, iar la despărţire i-am dat cu dedicaţie una din cărţile mele de poezie. A privit cartea foarte surprins.

– Felicitări, doctore! Nu pari deloc poet… După ce mă pensionez vreau să mă apuc şi eu de pictură.

(sursa foto: cetateanul.ro)