Adrian SângeorzanAdrian Sângeorzan
08.12.2016

Pro life sau pro choice?

În spitalul meu veșnic se întâmplă ceva bun de trâmbițat în media. Când veneam la spital și vedeam carele televiziunilor cu antenele ridicate spre cer știam că înăuntru se petrece ceva neobișnuit. Asta pe lângă rutina cu polițiștii și mafioții împușcați, care erau aduși la noi pentru tratament, când se mai putea trata ceva. Pe vremuri, primarul Giuliani avea un mic podium cu numele spitalului pe el, de unde dădea conferințe de presă, trimitea mulțumiri, încurajări sau condoleanțe.

La două săptămâni după ce mi-am început rezidența am avut într-o gardă un caz care ne-a adus multă publicitate. O săptămână toate ziarele au fost pline cu detalii legate de acel caz ieșit din comun. Cazul unui avort ciudat. Când e vorba de avorturi niciunde în lume nu ies mai mult scandal și mai multe scântei ca în America. De asta habar nu avusesem atunci când, sătul de ceea ce se întâmpla în țara mea, hotărâsem să-mi iau lumea în cap și să trec oceanul. De-abia intrasem în sistem și încă încercam să mă dezmeticesc observând atent ceea ce se întâmpla în jurul meu. Eram în așa-zisa perioadă de probă, după doi ani de stat pe tușă. Ani chinuitori și nesiguri în care am rătăcit prin America și Canada, cu busola stricată. Am tocit, strângând din dinți timp de doi ani, toată medicina și mi-am dat toate examenele de echivalare. Am învățat ceva engleză, am trăit de pe o zi pe alta și mi-am revizuit cu pistolul la tâmplă multe concepte și idei în care nu apucasem, sau nu voisem încă să intru cu adevărat.

Într-o seară, ambulanța a adus la urgență o fată care sângera. Avea doar 18 ani și era însoțită de-o mătușa de-a ei care, ca și fata, nu vorbea boabă de engleză. Un alt secret american, bine păstrat și pe care-l aflasem doar după ce începusem să lucrez, era că pe lângă engleză va trebui treptat să învăț și ceva spanish. În seara aceea am cerut un translator și am aflat că fata tocmai încercase să aibă un avort undeva într-o clinică particular din Queens. După datele pe care ni le dăduse, sarcina ar fi trebuit să aibă 23 de săptămâni, adică aproape 6 luni, ceea ce mie mi s-a părut strigător la cer. În România, nici înainte, nici după terminarea comunismului, nu văzusem avorturi într-o fază atât de avansată a sarcinii. Limita viabilității unui fetus începe de la 24 de săptămâni, știe oricine și trebuie să mergi mult prea departe ca să întrerupi o sarcină atât de mare. În 90, când avorturile se legalizaseră în România, se putea întrerupe o sarcină doar până la trei luni.

Am examinat-o atent pe acea fată și, deși văzusem deja destule în viața mea anterioară de ginecolog, am rămas pentru câteva momente într-o stare de totală perplexitate. Fiind chiar la începutul meu american, am avut o tresărire stranie și m-am gândit preț de o secundă că poate în America cele legate de femei și sarcină sunt altfel orânduite de natură. Uterul fetei era mult mai mare de 23 de săptămâni și prin colul oarecum dilatat am simțit ceva dur, osos, care aproape mă zgâria pe degete. Mi-am luat un moment de reculegere și, după ce am privit-o pe fată în ochii, am făcut ceva ce nu mai făcusem decât în România. Mi-am lipit instinctiv urechea de abdomenul fetei. În spital nu mai aveau pâlnii de ascultat cordul fetal de zeci de ani, iar eu am făcut ceea ce știam să fac. Am auzit clar o inimă de copil bătând înăuntru, repede, parcă prea repede. Am întrebat-o din nou pe fată când a avut ultima menstruație și am văzut că ezita și o întreba ceva din ochi pe mătușa sa. M-am trezit dintr-o dată aruncat înapoi în timp, pe secția septică a spitalului meu din Brașov, România, în anii 80, unde aproape toate femeile care veneau cu avorturi provocate ascundeau adevărul. În condițiile acelea, adevărul nici nu mai merita căutat. Încercam să le ajutăm știind aprioric că toate ne ascund ceva. Cât erau de gravide, cum își provocaseră avortul, cine o făcuse, ce folosiseră de ajunseseră să sângereze atât de tare sau ce le infectase de sosiseră aproape moarte la spital. Au și murit unsprezece mii în cei 25 de ani cât avorturile și contracepția au fost interzise în România. Sute de mii au rămas mutilate. Femeilor atunci le era frică de doctori. Teamă că vom consemna totul în foile de observații și că vom anunța autoritățile. Îmi alesesem profesia aceasta pentru că era vorba despre viață, dar pe la sfârșitul anilor 80 era mai mult vorba despre minciună și moarte. Atunci lucram cu frica miliției care era mereu în spatele nostru; acum, în America, lucrăm cu cea a avocaților care ne vânează ca pe niște prăzi ușoare. Doar că atunci miliția nu ne „vâna”. Doar supraveghea procesul boicotat al procreației și te lua la hărțuit doar dacă te suspecta de ceva ilegal.

Dar fetei aceleia din New York de ce-i era teamă? Ce avea de ascuns? De ce am citit imediat în ochii ei că îi e frică de noi și nu vrea să spună adevărul? Eram doar cu toții în condiții de libertate!

Am transportat-o imediat în sala de naștere unde rezidenta sefă a făcut o ecografie, iar măsurătorile arătau, așa cum bănuiam, că înăuntru era un copil de cel puțin 34 de săptămâni. Nu era pentru prima dată când o femeie ajungea în sala de naștere fără să știe exact cât e de gravidă sau dacă e măcar gravidă. Inima copilului pusă pe monitor nu bătea bine de loc. Lipseau 11 săptămâni de sarcină din calculul inițial și mie mi-a fost clar că cele doua femei mințeau. Când ai trăit și ai lucrat în minciună atâta vreme o adulmeci de departe. L-am rugat pe translator sa le mai întrebe o dată ce s-a întâmplat cu adevărat pentru că în burta fetei era un copil de vreo 8 luni care trebuia scos imediat afară. Au schimbat câteva priviri între ele, apoi mătușa ne-a spus ca vin de la o clinică particulară unde un doctor a încercat să „avorteze” copilul. Cuvântul m-a zgâriat pe urechi și pe suflet. Avort? Care avort?

Rezidenta șefă s-a spălat cu mine și aceea a fost una din primele cezariene din noua mea viață din America. Gesturile vechi, făcute de atâtea ori timp de peste zece ani, îmi reveneau în mâini cu rapiditate. După 2 ani de întrerupere, începusem să mă tem că voi uita să operez. Visasem de câteva ori noaptea că intram în sala de operații și nu-mi mai aminteam ce trebuie să fac cu mâinile. Un adevărat coșmar. Unul din foștii mei colegi, care a trecut prin aceleași anxietăți, m-a liniștit spunându-mi că gesturile operatorii, odată intrate în mâinile tale, nu se uită ușor. E la fel ca și cu mersul pe bicicletă. Dacă te urci pe ea după câțiva ani, te clatini puțin la început, apoi mergi drept înainte.

Acea cezariană a fost șocantă și de neuitat pentru toți care am participat la ea. Copilul, o fată de două kilograme și jumătate, era așezată în poziție transversală și am extras-o după ce i-am găsit cu greu unul din picioare, de care am tras-o afară. În asemenea poziții e foarte bine să nu apuci din greșeală o mână pentru că, trăgând de ea, poziția fătului se poate complica și mai tare. Când cauți prin uterul strâmt și gravid piciorul copilului se recunoaște după ce identifici călcâiul la palpare. În cazul acelei fetițe era mai greu să-i găsim o mână pentru că una din ele lipsea. Fusese pur și simplu ruptă și smulsă aproape de umăr, iar din bontul rămas încă mai sângera. Fetița a supraviețuit, trăiește și astăzi și a ajuns peste noapte cel mai celebru nou-născut. Ziarele și posturile de televiziune erau pline a doua zi cu povestea nou-născutei. Mama, de 18 ani, n-a știut că-i gravidă până când a simțit copilul mișcând. Apoi mătușa ei a dus-o la un ginecolog care făcea avorturi până la 24 de săptămâni și care, în schimbul unei sume mari ,și-a suflecat mânecile și s-a apucat de treabă. Până când a scos afară o mână care era mai mare decât minciuna sau adevărul pe care au evitat cu toții să-l privească în față. Nu-mi pot imagina cum a reușit să sfâșie si să rupă aceea mână. Ce instrumente a folosit? Când au văzut nou-născuta ne-au întrebat dacă nu-i putem coase mâna la loc. Și unde e mâna fetiței?, a întrebat-o în spaniolă una din asistente.

Am plecat din acea gardă beat de cap. În metroul de dimineață am privit fețele obosite, stoarse de orice expresie ale celor care plecau să lucreze în Manhattan. Majoritatea emigranți. Capetele unora păreau niște nuci din care cineva scosese tot miezul. M-am întrebat serios unde sunt și în ce lume am nimerit oare. Am adormit, gândindu-mă că trebuie să am răbdare și să fiu mulțumit că am ajuns din nou într-o sală de operații. Într-o lume care până la urmă trebuie să fie mai bună.

Numele și poza doctorului numit ”the butcher” au umplut ziarele și emisiunile de știri pentru câteva zile reușind să stârnească mânia celor de orientare „pro life”, adică cei care se opun total oricărui tip de avort. Din greșeală, cred, ne-am trezit într-o dimineață cu un grup de demonstranți „pro life” în fața spitalului. Vreo trei sute de persoane, bine organizate, care strigau isteric slogane împotriva avorturilor şi a criminalilor care le fac. Purtau pe braţe coșciuge simbolice pe care erau desenați copii foarte mici. În mâini aveau păpuşi groteşti, poze cu avortoni şi pancarte cu slogane care-mi aminteau de alte vremuri, când eram obligaţi, la demonstraţii, să spunem un nu hotărât unor lucruri care de fapt nu ne amenințau şi pe care nici nu le înțelegeam. Erau pline șoselele desfundate ale fostei mei patrii cu afișe. Luai câte o curbă și, după ea, apărea o pancartă pe care scria „Un nu hotărât bombei cu neutroni!”. Pancartă de care, de obicei, era legată o vacă scoasă la păscut. Acum pe aceleași șosele e plin de reclame la țigări, whisky sau McDonalds.

Pe oamenii care demonstrau în jurul spitalului meu nu-i obliga, însă, nimeni să iasă în stradă. Chipurile le erau schimonosite de furie şi ură, iar eu am trecut înfricoșat pe lângă ei cu legitimația întoarsă pe piept, ca să nu fiu identificat cumva printre „criminali”. Îmi amintesc fețele a două femei, amândouă în jur de 55–60 de ani, cu părul proaspăt coafat, puternic fardate, purtând ciorapi mulaţi pe trupurile corpolente. Urlau slogane din fundul plămânilor, foarte pătrunse de misiunea lor. Auzisem că, din când în când, câte un ginecolog care se încăpățânează să facă avorturi e împușcat, sau că niște clinici au fost aruncate în aer de fanaticii „pro life”. Ce mult l-ar fi iubit pe Ceaușescu dacă l-ar fi cunoscut așa cum l-am cunoscut noi! Mi-au explicat colegii si asistentele că e perioada alegerilor și că acum agitația e mare pentru că fiecare candidat trebuie să se pronunțe clar până la urmă dacă e pro life sau pro choice. Un candidat la președinție poate să piardă dacă nu se mișcă inteligent în acest păienjeniș procreativ nebulos care e dus mereu la extreme. Spitalul meu nu era deloc specializat în avorturi, așa că nu am înțeles nimic din toată acea demonstrație.