Pavilionul de femei

Dacă aș putea să aleg trei lucruri în viață cu siguranță că unul din el ar fi legat de somn. De pildă, să pot să funcționez normal doar cu vreo două-trei ore de somn din 24. Aș trăi într-un fel mult mai mult și aș putea face ceva cu lista cu care mă trezesc la cap în fiecare dimineață. Când lista cu ce ar trebui să fac peste zi e mai lungă, o am scrisă pe o foaie albă de hârtie care mă așteaptă lângă pat ca un crocodil cu fălcile deschise. Când dorm bine, șansa de a-i face față e mai mare.

Adevărul e că somnul n-a fost niciodată partea mea cea mai tare. Nu sunt neapărat un insomniac, dar de foarte de tânăr am avut perioade în care am dormit prost. Mai ales în tinerețe, când tot viitorul era încă în față mea, la pândă, necunoscut și fără formă, gata să mă înghită. La început am fost îngrijorat, dar după ce am reușit să intru la medicină m-am mai liniștit pentru că am văzut că problemele mele cu somnul nu m-au împiedecat cu nimic să trec cu bine un examen cumplit, în care eram zece candidați pe un loc, nici să parcurg cu note mari cei șase ani grei de facultate. În ciuda acelor vremuri, care răscoliseră și întorseseră pe dos viețile oamenilor, medicina își păstrase aproape neschimbată însemnele. Halatele albe rămăseseră niște uniforme respectate, încă nepătate, iar jurământul lui Hipocrat se depunea la terminarea facultății, la fel ca înainte. Cine mai avea pe atunci  un asemenea privilegiu? Să depună un altfel de jurământ decât partidului și iubitului conducător. Îl depuneam, fără să ne dăm seama, ca pe o coroană de flori la capul unei societăți bolnave, care prin anii 70  încă se simțea destul de bine.

Stagiul de obstetrică și ginecologie l-am făcut în ultimul an, chiar înainte de absolvire. Tocmai  treceam printr-o perioadă de insomnie care mă chinuia inexplicabil. Toate îmi mergeau bine. Aveam să fiu doctor la 24 de ani, eram printre primii 10 din promoție, puteam alege un loc bun de muncă, pentru că alegeam în ordinea mediilor, eram sănătos și plin de elan. Doar că nu-mi era clar deloc ce se va alege cu mine după absolvire și, în special, ce fel de specialitate să-mi aleg. Nici măcar dacă va fi una chirurgicală sau medicală. Deși trebuia să plecăm pentru un an sau doi la țară, nu voiam să  sfârșesc ca doctor de circumscripție undeva într-un sat îndepărtat. Nici nu aveam încă de gând să-mi părăsesc țară și să-mi iau lumea în cap.

Căminul studențesc în care stăteam era la doi pași de Clinica 2 unde era Maternitatea și Pavilionul de femei. Trebuia să facem două gărzi pe lună, dar eu am sfârșit prin a face benevol câte trei-patru pe săptămână. Oricum nu puteam dormi, așa că nopțile mă duceam la Pavilionul de femei care era la doi pași de căminul nostru. Prin ferestrele deschise ale sălilor de naștere se auzeau uneori țipetele celor care se chinuiau să nască. Primele nașteri pe care le-am văzut m-au afectat atât de profund încât am avut revelația găsirii a ceea ce căutam. Poate și pentru că trăiam într-o lume întoarsă pe dos, in care acest miracol al venirii pe lume rămăsese unul din puținele lucruri care ne mai ancora de o realitate solidă și ancestrală. Plus că într-o sală de naștere se întâmplă veșnic ceva, ceva care trebuie rezolvat imediat, ceva similar dar irepetabil. Nevoia mea de acțiune a fost satisfăcută din plin.

Nu am uitat niciodată prima mea gardă în sala de naștere. Era plin de femei în travaliu, iar  moașele care mișunau peste tot spuneau că de vină e luna plină și vremea caldă de primăvară care inundase dintr-o dată orașul cu o neobișnuită fierbințeală. Ferestrele vechiului spital erau larg deschise și un vânt cald, plin de polen si de gâze trezite la viață, trecea senin prin saloane, împrăștiind mirosul de iod, formol și igrasie istorică. Acele vechi spitale din Cluj fuseseră construite la început de secol XX, pe vremea imperiului austro-ungar, când Clujului i se spunea „micul Heidelberg”. Ce ne mai mândream cu asta! Purtam chipie mov făcute la comandă, neobligatorii, cu însemnele facultăților și încă mai încercam să stăm agățați de vechile tradiții cu încăpățânare.

Anul acela, după aproape șase ani de tocit mințile și pantofii prin Cluj, ajunsesem și noi veteranii facultății de medicină. Noi eram cei care îi botezasem pe balici în toamnă și alesesem regina balului, măsurând-le candidatelor mijlocelul cu o panglică veche ce avea pe ea drapelul decolorat al patriei, iar sânii cu niște polonice de la cantina Babeș-Bolyai. Probabil că jumătate din cei șase ani ni-i petrecusem la faimoasa Croco, cofetăria unde se adunau mediciniști ca o turmă ce se recunoștea ușor. După cărțile groase pe care le căram cu noi și după mirosul de formol și iod impregnat în haine, care se armoniza bine cu cel al cafelei. După șase ani, vânzătoarele ne știau pe nume și ne întrebau cât durează medicina asta, pentru că pare o veșnicie de când tot trecem pe acolo. La absolvire, ne-am adunat peste două sute în față la Croco și le-am cântat pe patru voci Gaudeamus și alte cântece mai intime. Când le-am predat cheia promoției noastre, vânzătoarele și-au șters ușurate ochii înlăcrimați. La întâlnirea de 25 de ani, Croco ajunsese un bar oarecare, cu jocuri de noroc, slot-machine  la subsol și Internet, plin de camionagii și tineri cu tatuaje și piercing-uri. Șefa de acolo era una de pe vremuri, care ne-a spus că în fiecare toamnă trec pe la ea vechii mediciniști, ca niște pelicani migratori. Ne-a dus în pivnița barului unde într-un colț erau depozitate, cu oarecare respect, multe chei de lemn cu anul promoției pe panglici.

Din vechiul diminutiv al Clujul Universitar nu mai rămăsese decât umbra unei foste faime împinse înainte cu chin și mândrie de câțiva bătrâni doctori și profesori care fuseseră lăsați în pace de regim. Papillian, Goia, Fodor, Preda, memoria lui Hațieganu, încă se plimbau prin spitale și sălile de cursuri și formau doctori. Din primul an de studenție toți ni se adresau numai cu ”domnule student” chiar dacă ne picau la examene. Tovărășia noastră era clar alta, pentru că bolile rămăseseră aceleași, egale pentru toți, cu adevărat democratice .

În acea primă gardă la Pavilionul de femei din Cluj, teii înfloriseră prematur și poate că și ei erau de vină pentru că atâtor femei li se declanșase în  noaptea aceea travaliul. Când spui travaliu, spui muncă grea și nașterea e și ea o muncă cumplită la care e supusă femeia. Când se declanșează, nu mai poți da înapoi. În vechea sală, aceeași de zeci de ani, se năștea peste tot. Pe mesele speciale făcute la Viena, aflate acolo de 70-80 de ani, sau direct în paturi. Mă învârteam de colo-colo prins de zarva din jurul meu încercând să ajut. Ca student nu erai lăsat să faci mare lucru. Una din femei, care nu mai avusese loc niciunde, era gata să nască pe o targă aflată pe coridor. Se chinuia fără să scoată cel mai mic scâncet. În timpul durerilor doar își dădea capul pe spate și se arcuia stând în coate ca o felină rănită. Vedeam cum, împingând, i se umflau venele de pe cap și gât și am presimțit că ceva se va întâmpla curând. Era la doi pași de mine. Un din moașe a mi-a strigat:

-Domnu’ student, pune și mata mâna și ajută. M-am apropiat de targa pe care se zvârcolea femeia. Când m-a simțit lângă ea, femeia și-a desfăcut larg picioarele. Era slabă, musculoasă și avea mâinile late de țărancă care lucra la câmp, cu urme de pământ sub unghii. M-a apucat strâns cu ele de cot, să fie sigură că nu mai pot pleca de acolo, pentru că știa că eu voi fi singurul care va fi prezent la naștere. M-a privit scurt în ochi și mi-a spus blând :

-Vezi să nu-mi scapi copilul! Atunci am văzut capul păros gata să iasă. Întindea cu el țesuturile mamei care-i veneau pe ceafă ca o coroană palidă gata să pleznească. Femeia aproape că mi-a băgat unghiile în carne când s-a scremut ultima oară. Nu mai aveam scăpare. Copilul a țâșnit ca un sâmbure de cireașă și l-am prins instinctiv în brațe. Un copil abia născut e ceva foarte alunecos și zbătător ca un pește căzut din cer. Eram cu mâinile goale și pentru câteva secunde am rămas blocat, neștiind ce să fac. Eram împroșcat din cap până-n picioare cu lichid amniotic și sânge. Ăsta a fost botezul meu în obstetrică. Până să mă dumiresc, femeia aproape că mi-a înșfăcat copilul din brațe.

-Să trăiești, maică. O fată, în sfârșit. Am patru băieți acasă!

Aceeași moașă, ocupată până peste cap cu o altă naștere, mi-a strigat prin ușa:

-Leagă-i cordonul și taie-l.

-Cu ce?

-Uite aici ață. Pune-ți întâi niște mănuși!

Mi-a aruncat ghemul cu ață. Am făcut apoi primele noduri operatorii adevărate din viața mea, pe acel cordon ombilical care încă mai pulsa sub degetele mele. Simțeam clar pulsul cordonului așa că am așteptat puțin. Încă mai trecea sânge dinspre mamă. Când pulsația a încetat, am făcut ceea ce m-a învățat un chirurg mai glumeț: ”Leagă cum îți legi șireturile de la pantofi, dar mai strâns și fără buclă”. Eram atât de perplex, încât am uitat să tai cordonul ombilical, operație simplă și nedureroasă. Am alergat prin sala de naștere să găsesc  o foarfecă. Când m-am întors, ieșise și placenta și femeia pusese fetița la sân.

Spre dimineață mai rămăsese o singură femeie care nu născuse. Se scremea de multă vreme cu una din moașe care o încuraja obosită:

-Hai, mamă dragă, că ai rămas ultima. Împinge tare, că se vede capul copilului!

Când se scremea se vedea, într-adevăr, părul negru de pe capul copilului, doar că undeva sus. Și femeia și moașa erau stoarse de energie, iar capul nu voia să coboare. Se adunaseră cu toate în jurul femeii și una din moașe încerca să-i împingă burta cu cotul. Între contracții, ascultau cu pâlnia inima copilului, care începuse să ”șchioapete”. Așa am aflat că inima unui nenăscut poate să ”șchioapete” înainte de-a se prăbuși.

-Chemați-l pe doctor! a spus șefa moașelor.

Și atunci a venit doctorul Tofan pe care-l mai țin minte și astăzi. Era un om în vârstă, trecut de pensie, cel mai elegant bărbat din Cluj. Dacă era chemat de acasă, putea să se spele și să intre în operații cu cravata la gât. Un doctor de modă veche, care făcuse jumătate  de medicină la Viena înainte de război. A examinat atent femeia și am văzut cum se încruntă discret în timp ce verifica poziția capului și pelvisul femeii. A ascultat apoi cu aceeași pâlnie, trecută din mână în mână toată noaptea, inima acelui copilului înțepenit pe drum.

– Îmi pare rău, doamnă, dar nu merge… Capul copilului e blocat pentru că e cu fața în sus, iar inima îi șchioapătă rău. Trebuie făcută cezariană cât mai repede. Femeia a dat fericită din cap. Era complet epuizată. Pe atunci femeile se bucurau să nască prin cezariană, a cărei rată era extrem de mică. În timp ce ei vorbeau, am pus și eu pâlnia la ureche și am ascultat inima copilului care bătea cu vreo 90 de bătăi pe minut. Adică șchiopăta! Îmi intrasem în mână, așa că am ajutat la transportul femeii în sala de operații. Doctorul Tofan a făcut cea mai rapidă anestezie rahidiană pe care am văzut-o vreodată în țara mea sau în America. Cu un ac lung, tocit și obosit de memoria clocotitoare a multor casolete sterilizatoare, cu cordonul electric peticit cu bandă izolatoare și de penetrarea a sute de spinări încordate. În afară de el și asistenta operatoare – una Aurelia, bună la toate și  care știa la o adică să continue singură o operație de rutină –, nu  mai era nimeni. Celălalt doctor de gardă și rezidenții erau prinși într-o altă operație.

-Domnu’ student, vrei să te speli și mata?

Cum era să nu vreau!  Am încercat să mă spăl regulamentar, adică cel puțin cinci minute, dar au strigat la mine să mă grăbesc că nu e timp. Am trecut în stânga pacientei și doctorul Tofan m-a întrebat:

 -Ai mai intrat vreodată în sala de operații?

I-am făcut semn că așa și așa. Participasem de câteva ori în alte operații pe secția de chirurgie.

-Vezi să nu leșini…

A deschis abdomenul femeii din câteva atingeri rapide și sigure de bisturiu, incizii pe care le-a lărgit cu degetele. Asistenta Aurelia știa exact ce să-i dea la mână. Eu doar țineam retractoarele și încercam să-i urmăresc mișcările care mi se păreau incredibil de rapide, aproape brutale.

-Trebuie să ajungem la copil cât mai repede…spuse el.

 Practic, nu am realizat când a intrat în uter, pe care l-a desfăcut tot cu degetele. Avea mâini mari și late, ceea ce uneori nu e tocmai avantajos. A încercat să scoată capul copilului, dar n-a putut ajunge la el. Era prea jos, blocat la intrarea sau ieșirea din pelvis.

-Băiete, trebuie să mă ajuți! spuse el ferm la un moment dat. Ieși din operație, desfă picioarele doamnei și împinge capul înapoi.

Am avut un mic moment de derută.

-Hai mai repede, că nu e nimeni s-o facă. M-am băgat cu totul sub câmpul steril de operație și am intrat cu două degete în vaginul acelei femei. Am simțit capul blocat al copilului care era tare și de nemișcat, ca o piatră.

-Hai odată!!

-Nu cred că pot, domnu’ doctor! Mi-era frică că voi sparge capul copilului.

-Nu ține cu nu pot! Împinge odată, că altfel moare! Nu-ți fie frică, oasele îi sunt încălecate și tari. Hai, băiatule, așa, în sus. Încă puțin, așa, uite că-ți simt degetele. Bravo! I-am simțit într-adevăr mâna alunecând peste capul copilului care a dispărut repede de parcă ar fi fost supt înapoi în burta mamei și în câteva secunde era afară la lumină. Cei de la nou născuți l-au trezit destul de repede la viață și, după câteva minute de resuscitare, copilul a început să plângă. Eu eram căzut în genunchi sub câmpul operator, ca sub un fel de acoperiș sau patrafir de împărtășanie. Am stat un timp acolo ud, plin de adrenalină, cu inima bătând.

-Hai, domnule student, ieși de-acolo! Mai spală-te odată și vino să terminăm treaba!

Parcă intrasem într-o priză făcută pentru curentul meu. Doctorul Tofan m-a lăsat apoi să cos mușchii, fascia, pielea și să fac noduri. Nodul Windsor de la cravata lui, puțin ieșit de sub halatul de operații, rămăsese impecabil, neperturbat de evenimente și vremuri, ca un reper de care te puteai agăța. La un moment dat mi-a spus:

-Dacă-ți place treaba, deschide bine ochii. Meseria asta se învață, dar se și fură!

Asistenta Aurelia îmi încărca acul cu catgut și îmi pleznea tare instrumentele de mână, privindu-mi atent fața încordată. La sfârșit, când am rămas doar cu ea să pansăm femeia, mi-a spus destul de tandru: ”Bravo, doctorașule, văd că-ți place să faci lucruri și cu mâinile. Sălile de operații pentru asta sunt făcute”. Mai târziu, în camera de gardă, mi-a arătat și alte întrebuințări ale mâinilor mele. Cine ar fi crezut doar ieri dimineață că într-o singură noapte și la câteva luni de la depunerea jurământului hipocratic, voi primi împărtășanie la capul atâtor femei?

Spre dimineață am mâncat pentru prima dată (m-au lăsat să mănânc) din mâncarea bolnavelor și m-am întors la căminul studențesc. Eram puțin agitat, dar aveam capul limpede și sufletul ușor. M-am plimbat o vreme pe aleea cu tei înfloriți și, când am ajuns în cameră, m-am întins în pat îmbrăcat. Am stat un timp cu mâinile sub cap și mi-am imaginat că privesc cerul, ca după o zi bună de cosit. Dacă ar fi fost iarbă în jur aș fi mestecat fericit câteva fire. Am adormit buștean și am visat puternic și frumos. Aproape în fiecare vis zburam, doar că de data aceea pluteam mai bine și aveam o direcție. A doua noapte eram înapoi la Pavilionul de femei. Multă vreme n-am mai avut probleme cu somnul.

(fragment din volumul „Între femei”, Editura Curtea Veche, 2013)

(sursa foto: trm.md)