O femeie fără noroc

Am o mare înțelegere pentru aceste semne cu care ne alegem fără voia noastră și pe care încercăm să le ascundem vederii. Cu timpul ne obișnuim și nu ne mai pasă ele – sunt ca niște tatuaje făcute într-un moment mai puțin inspirat al evoluției noastre. Am și eu câteva cicatrici și sunt destul de sătul să povestesc istoria lor atunci când, pe plajă, cineva mă întreabă uluit privindu-mi corpul ”Uauu! De unde ai cicatricea asta de sub braț? Dar astea de pe piept?”. Din niște dueluri bineînțeles, din care am ieșit învingător până la urmă.

Toată lumea știe că majoritatea cicatricilor din ziua de azi sunt făcute în sălile de operații pentru că, prin ele, la un moment dat, niște doctori au trebuit să intre înăuntrul corpului nostru pentru a ne salva. Văd în fiecare zi multe cicatrici (și multe tatuaje) și rar mi se întâmplă să întreb de unde provin. Unele sunt evidente, ca cele de la cezariene sau de la colecistectomiile făcute mai de mult. La sân sunt cicatricile după operațiile pentru tumori sau cancere mamare care au devenit din ce în ce mai mici.

În America un examen ginecologic începe totdeauna cu sânii. Pentru asta grobienii și obsedații sexuali ne invidiază pe noi ginecologii. De multe ori și de la cine nu te aștepți te poți trezi cu câte un comentariu șugubăț aruncat în față și care-ți taie pofta de conversație. E adevărat, examinăm sâni în fiecare zi și trebuie s-o facem pentru că e necesar și pentru că, de ce să n-o spun, sânul femeii a devenit cauza celor mai multor procese de malpractice din SUA. Cancerul de sân a devenit cel mai frecvent cancer al femeii, iar aici e și zona cu cea mai mare incidență din lume. Multe femei nu vor să le examinezi sânii și nici să facă mamografii, examinare pe care o consideră un fel de tortură la care nu vor să se supună. Degeaba le explici cât e de importantă.

Domnișoara M. venise la doctor pentru cu totul altceva și trebuie să recunosc că am uitat repede pentru ce – știu doar că a acceptat destul de greu un examen al sânilor. Doar după ce i-am spus că genele cancerului de sân puteau fi transmise ereditar. Mama ei suferise de așa ceva. Și-a dat jos sutienul cu foarte mari rezerve și abia după ce i-am văzut sânii am înțeles de ce. Amândoi erau plini de cicatrici bizare care se vindecaseră ciudat și care nu corespundeau în capul meu cu nimic din ce văzusem până atunci. Am întrebat-o automat, de unde atâtea cicatrici?

-De la cuțit!

-Adică bisturiu?

-Nu, cuțit de bucătărie… fostul meu iubit … Eram foarte tânără, lucram în Galați, la căminul de nefamiliști… combinatul siderurgic de oțel, poate ați auzit de el…

-Dar de ce?

– Gelozie și pasiune, ce să zic… era să mor.

Da, auzisem de faimosul combinat comunist acum închis, dezafectat, parțial mutat în India, din câte știu. Dar ce legătură avea cu sânii ei plini de cicatrici? Dintr-o dată mi-am ridicat ochii și m-am uitat atent la acea femeie. O femeie ștearsă, aș zice, care nu îmi atrăsese atenția prin absolut nimic. Trecută de treizeci de ani, înaltă, plinuță, cu forme care condamnau mâncarea americană cu care se hrănise în ultimii 6-7 ani de când lucra pe post de chelnăriță într-un restaurant românesc din Queens. Ochii, destul de inexpresivi și blazați, iar fața, cu urme vagi de fard pus neglijent, la repezeală. Absolut nimic din fizicul, îmbrăcămintea sau expresia ei fadă nu te-ar fi făcut să-i bănuiești trecutul. În spate avea o cicatrice mare sub omoplatul drept.

-Și asta? am întrebat.

-De la același cuțit. Au trebuit să mă opereze. Mi-a colapsat plămânul și am sângerat. Am stat trei săptămâni în spital…

-Dar de ce a făcut asta, Dumnezeule? nu m-am putut abține s-o întreb.

-Știu eu?

A rostit din nou cuvintele gelozie și pasiune cu un aer plat, golindu-le de orice încărcătură emoțională. A ridicat simplu din umeri. Când i-am controlat tiroida, am observat cicatricea circulară din jurul gâtului care se întindea bine de-o parte si alta a mărului lui Adam.

-Operație de tiroidă? întreb eu, cu urme, încă, de profesionalism în glas.

-Nu! Tot de la cuțit… Un an după povestea cu sânii… un obsedat. De asta vorbesc mai greu, mi-a atins și corzile vocale.

Da, vorbea puțin răgușit, dar nu asta era problema, ci tonul egal și inexpresiv cu care vorbea de lucruri grave ce nu păreau să i se fi întâmplat ei.

-Același bărbat?

-Nu, un prieten de-al lui cu care mă încurcasem. Tot acolo la combinat, la nefamiliști…

-Pentru Dumnezeu, dar ce aveau cu dumneata? Am spus-o aproape automat, necontrolat, pentru că mi-era greu să cred că acea femeie din fața mea, cuminte, pudică și resemnată de goliciunea și cicatricile corpului ei ar fi putut trezi atâta ură, cu toate greutățile și frustrările acelui combinat siderurgic din Galațiul comunist.

-Nu știu nici eu, doctore. Vremuri tulburi, băutura, gelozia, pasiunea. Cine știe?

Asistenta care mă însoțea, și care nu știa românește, ne privea cu ochii holbați. Am tras adânc aer în piept și am încercat să par oarecum indiferent. Abia când am examinat-o genital i-am văzut cicatricile de pe abdomen. Trei. Una mare deasupra ombilicului. Mi-a spus fără s-o mai întreb povestea lor.

– Asta mare e tot de la Galați. Doctorul a crezut că am ulcer perforat. Îl cunoșteam bine, eram împreună, ce mai… el m-a dus la spital și m-a deschis…

-Cu bisturiul?

-Sigur că da. Cu anestezie, la spitalul județean, aveam dureri mari…, dar au greșit: era o apendicită perforată. M-au deschis și mai jos. Tuburi de dren, alte două săptămâni în spital. Mi-au scos și o bucată de intestin. Astea de jos sunt din Brooklyn. M-au operat din greșeală acum doi ani… nici nu vreau să-mi aduc aminte. N-am noroc, asta e!

Am tăcut și am încercat s-o examinez fără să mă gândesc la nimic. Altfel, toate organele ei erau bine și la locul lor. S-a dat repede jos de pe masă, dar cu o oarecare greutate, șchiopătând. Atunci am văzut că pe partea laterală a coapsei avea o cicatrice lungă de la șold în jos.

-Și piciorul?

-Accident de mașină. Fractură deschisă. Am o tijă lungă în femur. Băutura și nervii…

Am lăsat-o să se îmbrace în liniște și am ieșit evident tulburat. În sala de așteptare o aștepta un bărbat american înalt, și zdravăn, ras în cap cum se poartă acum. Avea o privire destul de dură, ușor arogantă și bâțâia nervos și involuntar din picioare, în timp ce se uita cam urât la mine. În America au găsit un nume celor care își mișcă nervos membrele inferioare. Suferă de ”sindromul picioarelor neliniștite” și, bineînțeles, au descoperit și un medicament pentru asta. Pacienta mea a ieșit apoi afară și mi-a spus discret în limba nostră:

-Dânsul e cel cu accidentul… Îi pare rău și lui…Vrea să ne căsătorim. Nu știu nici eu ce să zic…

Au plecat din cabinet ținându-se frumos de mână.

(sursa foto: crosswalk.com)